Nu cu mult timp in urma am aflat de la prietenul meu Andras Visky despre aparitia unui volum de interviuri oferite lui Marti Sipos. Am comandat cartea, dar n-am ajuns inca la ea; deocamdata o citeste nevasta. Zilele acestea insa, in Adevarul, a aparut un articol despre aceasta carte si vreau sa vi-l semnalez.
Iata un fragmment din acesta.
* * *
…protagonistul volumului, András Visky, a cunoscut cu asupra de măsură ceea ce înseamnă să te confrunţi cu istoria şi cu vicisitudinile acesteia. Nu avea decât doi ani, când regimul comunist, teroarea stalinistă sub formă dejistă a ordonat, în 1958, un nou val de arestări şi deportări. A făcut-o din două motive. Mai întâi, spre a arăta că celebrul 1956 maghiar nu va avea niciun fel de efect pozitiv asupra dictaturii din România, nu o va slăbi, nu îi va da nici cel mai mic aer de umanitate, ba chiar că şurubul va fi strâns încă şi mai tare şi teroarea va rămâne pe mai departe o certitudine a cotidianului. În al doilea rând, spre a-i încredinţa pe sovieticii ce tocmai şi-au retras trupele din voinţă proprie şi nu datorită imaginarei diplomaţii dejiste, că în România totul e „sub control“.Printre cei arestaţi şi deportaţi în Lăteştii Bărăganului s-au numărat şi Visky András, şi mama lui, şi cei şase fraţi mai mari. Asta în vreme ce capul familiei, pastor protestant, era deja în închisoare.
…fără a fi ceea ce se cheamă o carte… despre teatru în lege, Cel ce vede glasul… e una în care Visky András povesteşte cum a ajuns să se opună unui destin ostil prin credinţă şi cum a fost condus de credinţă înspre teatru.
În dimineaţa lansării, am intrat, în sfârşit, în posesia volumului. Pe coperta a patra, am zărit câteva cuvinte datorate lui George Banu. Ele încep cu propoziţia „La Visky, toate se leagă. Opera şi fapta îi sunt unite sub semnul aceleiaşi exigenţe“. George Banu are încă o dată dreptate. Da, „la Visky, toate se leagă“. Iar această însuşire face ca Cel ce vede glasul să fie, într-o primă instanţă, cartea credinţei în Dumnezeu, un Dumnezeu care, ne spune intervievatul, nu e considerat laş, ci ezitant. Cel ce vede glasul e, fără doar şi poate, cartea unei relaţii speciale, afective, tumultuoase, vii, personale, asumate dar, mai cu seamă, profunde cu Dumnezeu.
Credinţa, biserica sunt cele ce l-au condus pe viitorul dramaturg, pe cel ce în scrierile sale a surprins ezitările lui Dumnezeu, spre teatru. Iar existenţa teatrului ‒ ne spune Visky András, nu poate fi înţeleasă fără teologie, prin teologie înţelegându-se actul intim al statului de vorbă cu Cel de Sus.
…
Ma opresc acum si va invit sa cititi AICI acest articol in intregul lui.
Persona 