Mari Blaj – Note de calatorie in Tanzania – 2 – O cultura a povestilor vs o cultura a viselor


Masai

Dar es Salam, capitala Tanzaniei, este la ţărmul Oceanului Indian. Într-o sâmbătă caldă şi însorită studenţii mei întâlnesc pe o plajă aproape pustie, frumoasă ca-n cărţile poştale, doi masai. Se aşează la poveşti, întreabă, răspund, le admiră bijuteriile, cumpără câteva… Apoi unul dintre masai se lasă convins să danseze un dans tribal. E impresionant, dar fetele se tem să nu fie un dans de curtenire. Tânărul masai termină şi explică: e povestea vânătorului care a prins un leu. „Toate dansurile voastre au o poveste?” „Bineînţeles! Dansurile voastre ce poveşti spun?” „Noi nu spunem poveşti prin dans.” „Cum, nu spuneţi nici o poveste?”

A fost o întrebare care ni s-a agăţat de memorie, pe care o rosteam între noi, din când în când, amintindu-ne că venim din alte lumi, muşinând în întrebarea asta ceva din sărăcia noastră. Apoi, rumegând la lumea în care mă aflam, am avut una din micile mele revelaţii.

Am fost invitată să conferenţiez în câteva contexte diferite în Tanzania. Ca de obicei, m-am rugat înainte, să pricep ce s-ar cuveni, ce s-ar potrivi, ce ar ajuta. În această împletire de rugă şi reflexie pe care nu cred că aş putea s-o descriu suficient de limpede – însă, vorba reclamei, „prietenii ştiu” – am început să creionez un speech despre ce înseamnă a fi „după chip şi-asemănare”. Cum e dumnezeul după al cărui chip suntem? Ce din cum este El nu se reflectă îndeajuns în oamenii acestor locuri? Şi mă dumiresc de-odată că mesajul meu pentru ei trebuie să fie despre curajul de a visa şi de a plănui şi de a crea ceva acolo unde nu e nimic deocamdată şi de a-ţi asuma riscul că ceea ce creezi te poate face să-ţi pară rău, îţi poate crea la rându-i o sumedenie de necazuri şi probleme pe care, dacă nu ţi-ai fi făcut de lucru, nu le-ai fi avut  şi pe care acum va trebui să le rezolvi, să le repari, să le vindeci, să le mântuieşti. Şi, totuşi, să-şi asumi riscul de a visa la ce nu există şi nu a existat vreodată, la ce bine şi frumos şi împlinitor ar putea fi, să-ţi sufleci mânecile în compania celorlalţi şi să zici „Fiat”, „Să fie”, „Să facem”. Aşa e El, făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Aşa ar trebui să fim noi, chipul Lui.

Pentru asta însă e nevoie să activăm în noi organul care ne face să visăm. Să fim o cultură a viitorului care începe azi, nu doar a trecutului pe care-l povestim azi. Să fim o cultură a viselor şi a proiectelor, nu doar a poveştilor.

Da, noi nu mai avem poveşti de spus când dansăm. Am ajuns să dansăm doar pentru plăcerea clipei. Avem ceva de recuperat, avem ceva de învăţat de la masai, fiindcă fără poveşti, riscul e uriaş.

Dar avem – încă – vise şi trebuie să contaminăm şi pe alţii cu asta, cred eu. E ceea ce au de recuperat ei, oamenii poveştilor, pentru a recupera ceva din chipul şi asemănarea Lui.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

3 thoughts on “Mari Blaj – Note de calatorie in Tanzania – 2 – O cultura a povestilor vs o cultura a viselor”

  1. Do you mind if I quote a couple of your articles as long
    as I provide credit and sources back to your website? My blog site is in the very same area
    of interest as yours and my users would certainly benefit from some of the
    information you provide here. Please let me know if this ok with you.
    Appreciate it!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s