Maria Istoc – Cultura un pericol sau un atu?

Unul dintre articolele publicate recent pe acest blog a suscitat o oarecare polemica si nu atit pe blogul acesta cit mai degraba pe blogul lui Marius Cruceru pe care nu il vizitez de obicei – am facut o exceptie dat fiind articolul scris de dumnealui si reblogat pe blogul acesta.

Ma surprinde, sau poate chiar mai mult, gasesc regretabile anumite comentarii care reduc totul la simplism. Unul dintre comentatori pretinde sa scoata filosofii, fie ei chiar si protestanti, de pe mineca. Mi s-a parut pretentioasa afirmatia aceasta. Inteleg ca unii ii mai scot de pe Wikipedia, marea sursa de informare pentru cei care vor sa obtina toata cunostinta cu cea mai mare usurinta si rapiditate, noi intelectualii, dar dumnealui ii scotea de-a dreptul de pe mineca, simplement voilà. M-am intrebat de pe care mineca o fi scoatind pe Paul Ricoeur care la colocviul de la Facultatea de Teologie Evanghelica de la Vaux sur Seine in urma cu peste zece ani afirma: “Je suis protestant mais pas de la même nouance que vous.” Apopos, mi se pare ca articolul de baza, cel al lui Teofil Stanciu se referea la pocaiti.

Protestantismul a dat capete mari de la Calvin incoace. A fost un Karl Barth, un Emil Bruner ca sa mentionez doar pe colosi si astazi este da, un evanghelic european foarte apreciat si de cei avizati din lumea anglofona, Henri Blocher, despre care pot sa afirm cu tarie ca nu este doar un teolog de exceptie, si un om cu o sensibilitate deosebita vis à vis de aproapele, dar este si un om de o cultura VASTA. Pe cine nu poate el cita de la filozofii si ginditorii greci si latini pina la cei contemporani, trecind pe la Mircea Eliade?

Ce ar fi trebuit sa ne interpeleze in articolul lui Teofil Stanciu si mai apoi cel al lui Dorin Muresan, mi se pare, sau ce ar trebui sa ne faca sa ne pune intrebari este mai degraba atitudinea pocaitilor fata de cultura, literatura si arta si nu neaparat faptul ca pocaitii nu au dat valori in domeniile acestea. Sigur, pentru a crea este nevoie de talent, dar daca mentalitatea ingroapa talentul, il culpabilizeaza sau il vede mai degraba ca pe un pericol decit ca pe un atu, cum poate el sa se exprime? Daca talentul artistic, creator, este lumesc, este firesc si nu tine de spiritualitate, el va ramine ingropat.

Acelasi domn, comentind pe blogul lui Cruceru mentiona o catedrala din Padova care, dupa tonul pe care il foloseste, nu pare sa faca doua parale. O fi atitudinea dumnealui o mostenire de pe vremea lui Ceausescu? As recomanda acestui domn sa citeasca mai bine istoria Evului Mediu si sa vada care a fost rolul pe care il avea catedrala in viata societatii de pe vremea aceea, si citind s-ar gindi poate la Cortul Intilnirii, care era inima comunitatii evreiesti, reprezentarea vizibila a unui Dumnezeu invizbil, locul intilnirii, locul in care Moise intra pentru a-l consulta pe Dumnezeu ca sa stie cum sa conduca poporul. Daca nu ma insel, Solomon a construit un Templu lui Dumnezeu si viata comunitatii era in jurul Templului, iar in timpul Exilului in jurul sinagogii, care se naste tocmai in perioada Exilului si reprezinta pe undeva identitatea poporului evreu care receptor al Revelatiei. Care este prioritatea la intoarcerea din Exil daca nu reconstruirea Templului si reconstruirea zidurilor Ierusalimului?

Catedralele au fondat scoli, La Sorbonne este opera Catedralei Notre Dame de Paris. Cea mai veche – si totusi noua prin cercetarile care se fac acolo si prin prestigiul ei – facultate de medicina din lume incepe pe linga catedrala de la Montpellier si cladirea ei face corp comun cu catedrala. Catedralele au construit spitale, au educat poporul, au proclamat evanghelia tocmai prin ceea ce erau, prin constructie, prin statui, prin basoleriefuri, celor care nu citeau si majoritatea populatiei nu citea si nu scria la vremea cind au fost construite aceste catedrale. Frumusetea acestor constructii ne surprinde la fiecare vizita si descoperim detalii noi de fiecare data cind le vizitam asa cum redescoperim nuante noi in lectura Bibliei. Viata intregii societati gravita in jurul catedralei in care omul vizualiza prezenta lui Dumnezeu in mijlocul lui. Va poftesc la Paris sa vedeti ca toate spitalele construite pina recent, desi se pare ca si noul spital George Pompidu se inscrie pe lista aceasta, au in centru o biserica. Catedrala sau biserica a fost aparatoarea si un ghid pentru justitie, ea insa avind ca sursa justitia lui Dumnezeu, Le Palais de Justice de Paris este construit in jurul a ceea ce se numeste La Sainte Chapelle. Bisericile, catedralele, manastirile nu au fost ele locul de refugiu pentru cei lipsiti, pentru cei condamnati pe nedrept, pentru cei care au exprimat adesea adevarul ori s-au opus nedreptatii? Pina si brutalitatea nazista a avut un oarecare respect pentru aceste lacasuri si au ezitat la portile lor.

Catedrala isi are rolul ei si acum. Oare nu in fata Catedralei Notre Dame de Paris se organizeaza in fiecare an o manifestare si o slujba care comemoreaza pe cei care au murit pentru credinta crestina de-a lungul si de-a latul pamintului in anul precedent? Oare nu aici se fac slujbe, pe linga slujbele duminicale, avind in vedere anumite evenimente importante asa cum a fost cazul inaintea alegerilor prezidentiale? Sau ar trebui sa intram cu tavalugul in ea pentru ca, daca cea de la Padova care nu pare sa faca trei parale, are dintele lui Antoine, Notre Dame de Paris are “coroana de spini a lui Cristos”. Ei bine, in cazuri extreme cum a fost jucarea unei piese de teatru care defaima pe Cristos s-a facut o slujba de protest, daca vreti, la care au participat nu mai putin de 8.000 de persone, slujba in care ‘s-a venerat coroana de spini” sau inainte de Florii intr-o campanie de evanghelizare, s-a facut o slujba in care ”s-a venerat coroana de spini” dar in aceasta “venerare” preotul nu uita niciodata sa spuna “Nous ne vénérons pas la couronne des épines mais le Christ, la couronne étant le sign visible de la souffrance de Christ pour nos pêchés.” Nu este acesta un mesaj evanghelic? Si daca acest domn are de gind sa intre cu tavalugul in “banala” catedrala de la Padova, sa nu indrazneasca sa calce pe aici – Franta e tara catedralelor – pentru ca inainte sa treaca cu tavalugul peste pietrele catedralelor va trebui sa treaca peste trupurile oamenilor care vor face stavila in jurul catedralelor, pentru ca ele fac parte din cultura lor, din istoria lor, din identitatea lor.

Daca identitatea noastra crestina dateaza doar de ieri si crestinismul s-a nascut odata cu baptistii, allez y, Monsieur, intrati cu tavalugul. Dar si baptismul isi are déjà o istorie. Iar daca Dumnezeu s-a revelat mai demult, si crestinismul are radacinii mai vechi, cu atit mai putin avem voie sa dam cu pietre, sa ingropam si sa nu tinem cont decit de prezent si de material. Daca ieri nu a existat, si miine nu va fi, nu este aceasta de fapt ideologia postmoderna pe care pare sa o ironizeze analistul nostru? Cui slujim de fapt? Sau suntem doar intr-o contradictie de fond? Mi se pare ca scopul articolului de baza era sa puna niste intrebarii, sa ne aduca la o interogatie. Revelatia lui Dumnezeu continua sa ne surprinda, nu este statica. Asta ar fi moarte. Revelatia este «comme un prientemps qui nous surprend à chaque retour… l’Eternel est tout ensemble ce qu’il y a de plus antique et plus jeune que ce qui vient de naitre.» Si ca sa parafrazez pe Henri Blocher, infernul este un loc static, viata e in evolutie, in reinoire. crestinismul este viata.

In respectul fata de aproapele in alteritatea lui, revelez respectul pe care il am fata de Dumnezeu. In dragostea pe care o port aproapelui se reveleaza dragostea pe care o am fata de Dumnezeum, cel putin asa spune apostolul Ioan. Si oare nu dovedesc respect pentru Dumnezeu si coroana creatiei sale cind imbogatindu-ma spiritual ajunng sa cunosc mai bine pe celalalt, in profunzimea lui, sa il ascult si sa ii comunic in mod mai adecvat, misterul acesta care ne depaseste pe toti, Cristos in noi, speranta gloriei?

De doi ani organizez cu un grup intruniri saptaminale intr-un loc public din Paris. Ultima serie a fost despre felul in care este prezentata invierea in pictura. Subiectul a atras public, oameni care iubesc arta au fost pusi in fata revelatiei evangheliilor si cei care cunoasteau evangheliile s-au imbogatit din perspectiva prezentata de un pictor s-au altul , fiecare cu sensibilitatea si perceptia lui, a celui mai important eveniment din istorie – INVIEREA.

Oare creativitatea omului nu este in ea insasi o dovada ca omul este purtator al imaginii, al chipului Creatorului? Oare nu Dumnezeu inspira pe cei care au facut Cortul Intilnirii si inca in detaliu, culorile alese, materialele alese pentru construirea cortului si nu inspira Dumnezeu pe fiecare artizan, in specialitatea lui, la fel la construirea Templului, Dumnezeu nu ramine indiferent.

Vorbind despre creatia literara, nu sunt oare anumite pasaje din Biblie creatii literare prin excelenta? Ma gindesc la imnuri, la cintari, la psalmi? Daunazi citeam cu un grup Rugaciunea Sacerdotala si mi s-a parut ca descopar in ea elanul romantismului. Si ce am putea spune despre Romani 8.31? Un imn al dragostei lui Dumnezeu de o frumusete literara superba.

Pot sa uit pe Lamartine, pe Hugo? Cine a explicat mai bine gratia, harul, decit a facut-o el in Les Misérables? Pot sa-l uit pe Antoine de Saint Exupery sau pe un Bernanos care scria: «La sainteté est une aventure, elle est même la seule aventure.» Este oare experienta spirituala o experienta seaca, un fel de automatism, nu face parte arta si poezia, muzica (ce ne facem cu Bach atunci?) din experienta spirtuala, nu reveleaza ele o anumita spiritualitate, o sensibilitate launtrica a omului care poate sa il apropie de Dumnezeu si care il reveleaza intr-un anumit fel pe Dumnezeu? Treceti pe la Louvre sa vedeti cite tablouri a inspirat crestinismul. In fata acestor dovezi ar trebui sa fim mai degraba coplesiti de bucurie decit ignoranti sau poate chiar aroganti – ignoranta ridicata la rang de virtute.

In urma cu vreo 15 ani, intorcindu-ma din Franta spuneam unei biserici in California «I was impressed with the legacy the Catholic Church left in France, respect for the neighbor, care for the poor, concern for the stranger and immigrant without mentioning the expression of Christian thought in art. What is the legacy we are going to live behind?” S-a facut liniste. Care este mostenirea pe care o vom lasa in urma noastra cu astfel de idei? Si daca este adevarat ce se scria intr-unul dintre articole, ca pocaitii se pricep doar la afaceri si la a-si cumpara masini, nu este aceasta o proba de saracie spirituala sau poate o dovada a lipsei ei, o dovada de consumerism?

Cred ca un articol ca cel al lui Teofil Stanciu ar trebui sa ne faca mai degraba sa ne punem intrebari decit sa provoce raspunsuri pripite, ieftine si chiar agresive. Se remettre en cause, cum spun francezii adica a se evalua pe sine (Reinhold Niebuhr scria ca omul e capabil de transcendenta adica de a se detasa de sine pentru a-si analiza propria viata, propriile fapte) inseamna a progresa si viata crestina este un progress nu o realitate statica. Statica, dupa Henri Blocher este moarte reinoirea este viata iar crestinismul este reinoire si viata.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

16 thoughts on “Maria Istoc – Cultura un pericol sau un atu?”

  1. Uitam ca traim pentru altii ca sare si lumina! Uitam ca suntem chemati sa fim o comunitate profetica tocmai si prin cultura!Imi aduc aminte de un pasaj din ultima carte a lui Miroslav Volf A Public Faith: “If the communities only wander on earth but live in heaven, they will have their own truth and their own moral norms, their own practices, all of which would not only be determined exclusively by God’s revelation in Jesus Christ but would have little to do with what is considered true, good, amd beautiful ouside the sealed train in which they live. Christians would then be present in a given culture but would remain completly external to it”

    Like

    1. Aveti dreptate D-le Russo. Si uitam ca avem un trecut si ca au existat dintre aceea care l-au imbogatit atit prin scrieri cit si prin alte arte. In iarna am vizitat o expozitie cu picturi de Frangelico. Picturile lui, calugar dominican, sunt un imn al bucuriei exprimat in forme si culoare. Inaltarea lui Christos in roba alba pe un fond alb, o maiestrie deosebita. Cind pleci, ai o inima mai usoara si te-ai imbogatit cu sensibilitati noi. Si poate iti pui intrebari cu privire la felul in care a fost prezentat monasticismul de unii sau altii.

      E important sa nu ne baricadam intr-un gheto, si ma tem ca prea adesea o facem, ci sa fim deschisi pentru a comunica celor care nu folosesc exact acelasi limbaj pe care il folosim noi.

      Like

    1. Dar sa se pregateasca pentru consecinte, atit in lumea evanghelica (unde esti suspect pentru ca esti artist), cit si in afara ei (pentru ca esti evanghelic).
      Daca ai indoieli, intreaba-l pa Liviu Mocan.

      Like

  2. Dar mai există o dimensiune a lucrării lui Dumnezeu.
    Dacă o generație de tineri vor accepta să-și schimbe gândirea după gândirea Domnului Isus și vor începe și ei să aștepte ca predicarea lor să fie însoțită de Dumnezeu de semne și minuni, lucrul acesta va demonstra întregii Românii și Europei întregi că Evanghelia Împărăției nu stă în vorbe, ci în putere și în fapte, prin Duhul Sfânt! Atunci lumea va vedea slava lui Dumnezeu!
    Nu pot încheia fără să revin la subiectul cel mai important pe care mi l-a pus Domnul pe inimă: sfințenia vieții.
    Înainte de orice altceva suntem chemați să o rupem cu orice păcat cunoscut din viața noastră și să dezvoltăm pasiunea de a fi oameni după chipul Domnului nostru. Numai într-un climat de sfințenie se va putea declanșa minunea unei mari treziri spirituale în România. Iată de ce eu mă voi concentra în continuare pe a aduce Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, care este Evanghelia refacerii chipului lui Dumnezeu în om, Evanghelia sfințeniei. Și în domeniuil acesta ne izbim de aceeași problemă: lipsa de credință a oamenilor ”modernizați” care spun că nu este posibil să trăiești aici, în cultura noastră coruptă, o viață de sfințenie.
    Chemarea pe care ne-o face Cuvântul lui Dumnezeu este: ”să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Cor.7:1). Cu alte cuvinte: ”să vă duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cu cutremur” (Filipeni 2:12). Iată ce înseamnă aceasta: ”ca să fiți fără pată și curați, copii ai lui Dumnezeu vără vină (ireproșabili), în mijlocul unui neam ticălos și stricat (corupt), în care străluciți ca niște lumini în lume ținând sus Cuvântul vieții” (Filipeni 2:15-16).
    Dumnezeu ne pune la dispoziție și puterea necesară pentru a împlini această poruncă.
    Dar și în acest domeniu este nevoie de învățătură sistematică și de acceptarea mesajului Domnului Isus că voia lui Dumnezeu este să se facă aici pe pământ așa cum se face în ceruri. Lucrul acesta îl v om face într-o altă scriere.
    Prin venirea Fiului lui Dumnezeu la noi, Cerul invadează pâmântul; Supranaturalul invadează naturalul; Supranaturalul devine naturalul! Sfințenia vieții este parte integrantă și esențială a acestui Supranatural! Noi ne punem la dispoziția Lui să lucreze acest supranatural prin noi!

    Like

    1. Sincer sa fiu, nu prea inteleg ce legatura are cu subiectul textului predicuta asta, adevarata oarecum, dar cu accente puse cam aiurea (ca nadejdea in semne, minuni, semne si altele asemenea, care, zice-se rezolva autpmat toate lucrurile, inclusiv irelevanta culturala a majoritatii evanghelicilor). Sa fim seriosi. Problemele serioase se rezolva cu solutii serioase, nu cu o dusca de sirop pietisto-carismatic.

      Like

      1. …ma bucur sa stiu ca esti sincer si informat…predicuta este un citat dintr-o Trilogie care…(va urma ) si poate schimba inima si fata …culturala a Romaniei, Europei si a planetei, a tuturor celor ce sant gata sa-si sacrifice …”vaca sfanta” , “dusca preferintelor” de cultura sau experienta proprie…o vor primi carturarii ?…

        Like

      2. Si cine este, ma rog, autorul acestei ‘faimoase’ Trilogii (!!!) care va schimba fata lumii? Banuiesc ca, cu modestie, persoana dvs. Vorba ceia, ‘Stiti cumva cartea Cei mai modesti oameni de pe pamint, si cum i-am invatat pe ceilalti doi’? Eu am scris-o.’ 🙂

        Like

      3. Si inca ceva. Nu stiu sa va fi permis sa ne tutuim. Nu cred ca am pascut impreuna bobocii pe islaz. Si imi repugna apucaturile pocaitilor care se trag de bracinar cu toata lumea.
        Va rog, deci, sa pastrati regulile elementare de politete, daca le-ati invatat de la mama de aca. Nu ca sa ma respectati pe mine, ci pe dvs.

        Like

  3. Cu tot respectul, va rog sa ma iertati…iubirea pentru Adevarul pe care-L detineti mi-a orbit vederea…sant un admirator din tinerete, prea neinsemnat si indepartat, fost candva in cercul Onofrei Orest…autorul ?…ma mir ca nu-l recunoasteti…”Onoarea este unul dintre cele mai mari atribute de noblețe din întreaga Biblie. Când împărăția este prezentă în noi, comportamentul onorabil devine o trăsătură naturală în noi. Noi îi onorăm (îi cinstim) pe toți oamenii nu numai fiindcă sunt cetățeni onorabili ai Regatului, ci sunt și fii ai Regelui. Când umblăm în chemarea noastră regală, comportamentul nostru nu mai este determinat de mediul nostru vremelnic (trecător), ci mediul etern rezidă în noi.
    ”Ori de câte ori îi tratăm pe ceilalți oameni în mod onorabil, chair dacă ei refuză să ne onoreze, demonstrăm că noi avem un standard în noi care nu este determinat de oamenii din jurul nostru. Nu numai că noi îi onorăm pe oameni fiindcă ei sunt onorabili; noi îi onorăm pe oameni fiindcă noi suntem onorabili. Pentu un creștin, onoarea este o stare a inimii, nu numai produsul unui mediu bun. Onoarea (cinstirea) nu înseamnă că noi suntem de acord cu oamenii pe care îi onărăm (îi cinstim); înseamnă pur și simplu că noi îi prețuim (le acordăm valoare) ca oameni care au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
    ”Noi suntem chemați și să ne luptăm cu inamicii nostri într-un mod onorabil! Vedem acest principiu în cartea lui Iuda:
    ”Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rosteaască împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: ”Domnul să te mustre!” Aceștia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc, și se pierd singuri în ceea ce știu din fire, ca dobitoacele fără minte” (Iuda, 9-10).
    ”Dacă cineva merită dezonoare, acela este diavolul. Dar Mihail nu și-a tratat arhi-adversarul cu lipsă de respect când s-a luptat cu el. Principiul acesta ne dă un model despre modul în care trebuie să ne tratăm adversarii, fie ei fizici, fie spirituali… Răspunsul este simplu: noi vrem să ne tratăm dușmanii cu onoare nu fiindcă ei o merită ci fiindcă noi o merităm Aceasta înseamnă să fim oameni onorabili.
    ”Exodul 20:12 ne spune: ”Cinstește (onorează) pe mama ta și pe tatăl tău pentru ca să ți se lungească zilele în țata în care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” Este important sp vedem legătura dintre cinstire și viață. Cinstirea crează o cale pe călătorește viața și este o virtute cheie penntru a crea și menține o cultură regală. Când noi îi onorăm (îi cinstim) pe alții, noi recunoaștem autoritatea lor și cedăm în fața poziției lor. Onoarea (cinstirea) este umilința în acțiune. Ea are ochi să vadă în invizibil pentru a discerne și de a evalua o persoană conform valorilor Împărăției.
    ”Onoarea este piatra de temelie pentru o cultură care dă putere, cultură care elimină nevoia de a-i controla pe alții. Prezența onoarei crează ordine prin demnitate în locul fricii de pedeapsă. Ordinea, când este generată de onoare, rezultă în împuternicire: ordinea împuternicită prin frică se termină în control…
    ”Datorită faptului că onoarea este un catalist atât de important pentru viață, noi avem nevoie să cultivăm o atitudine în noi și o cultură împrejurul noastru care o promovează. Noblețea crește în solul onoarei (cinstirii). A învăța să ne onorăm (să ne cinstim) uni pe alții este un lucru vital pentru creșterea noastră în Dumnezeu.” (pag. 118-119, 124)

    Like

    1. Domnul meu, fiecare are dreptul la mirarile lui.
      Poate ati observat ca eu semnez toate textele mele cu numele meu adevarat. Va rog sa faceti si dvs. la fel. din respoect pentru cititori.Altfel nu voi mai afisa niciunul dintre comentariile dvs si le voi sterge pe cele anterioare.

      Like

    2. Ati deschis un subiect mare cu onoarea si imi pun si eu niste intrebari. Revin la ce s-a spus intr-unul din articole, fara sa fac o analiza sau sa judec ci mai degraba pentru ca am o interogatie, si anume ca pocaitii se pricep la afaceri, nu revin la articol desi poate ar fi necesar. Remarca aceasta imprenuna cu ce scrieti d-vs m-a facut sa imi amintesc un episod pe care l-am trait in urma cu citviva ani, nu foarte multi, cind cu bucurie am gazduit un cuplu din Romania care, amindoi absolventi ai unei facultati crestine mult laudate, venisera la Paris sa faca cercetari, doamna pentru o teza doctorala in muzica, teza pe care urma sa o sustina la o alta facultate, facultate care avea programme doctorale. Foarte repede mi-am dat seama ca sotul, sunt un cuplu placut de altfel, mai fusese in Franta. Si curind mi-am dat seama, si l-am confruntat, ca el venisae sa cante la vioara pe un trotuar in Cartierul Latin ca sa capete bani. Dupa vreo doua zile au aparut cu doua biciclete « imprumutate » de la Cité Universitaire, campusul cel mai mare de la Paris. Ea imi spunnea ca pleca la cercetarii, el pleca, zice-se in oras. Au trecut greu zilele dupa ce am aflat ce facea si imi era greu sa ii judec. Sigur el facea ceva, canta. Problema era si ca, aflu mai tirziu, erau intr-o retea, cineva ii plasa unde si ce sa faca. Am vorbit cu ei despre starea lor materiala. La putin peste 30 de ani aveau apartament platit intr-un oras bine cotat in Romania dar vroiau sa adune bani sa isi cumpere o masina cum avea pastorul si dirijorul de cor, de ce nu ei erau la urma urmei oamenii scolati. Mi s-a parut meschin obiectivul. In sirsit au plecat, ea imi scria din cind in cind. Primesc un mesaj de la doamna in care ma informeaza cu bucurie ca si-a terminat in sfirsit teza si a sustinut-o cu brio. Ma bucur pentru ea. Peste un an imi trimite un mesaj sa imi spuna ca revine pentru cercetari ca sa isi poata termina teza si ma intreba daca poate sa stea la mine. Ma intreb daca eu am confundat anii s-au am inteles gresit. Nu am raspuns.
      Ei bine o situatie din acestea imi pune probleme de onoare si demitate si nu numai. Fiecare individ facind parte dintr-un group, dintr-o comunitate vrea sa se identifice cu comunitatea respectiva si mai ales cu lideri dar pina acolo incit scopul scuza mijloacele ? Si apoi cine suntem noi daca prin lucruri prin excelenta trecatoare vrem sa ne remarcam sau cu ele vrem sa ne identificam, o masina care miine va fi tinichea. Care este rolul si raspunderea liderului ? Cu ce ne deosebim de ceilalti daca nici atit nu intelegem sau nu am invatat ca valoram mai mult decit o tinichea ? Mi se pare trist. Profund trist. « Fratii mei, sa nu fiti multi invatatori, caci stiti ca vom primi o judecata mai aspra. » RESPONSABILITATE
      Cum vom schimba lumea ? Cum vom fi martori ? Ce fel de martori ? Oare nu ne scapa tocmai esentialul ?

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s