Criza uceniciei in comunitatile evanghelice romanesti – 1 – Ucenicia ca tehnologie a slujirii – UPDATE

1. Ucenicia ca tehnologie a slujirii

În scriptură ucenicia este esențialmente o atitudine (purtarea crucii) și un mod de viață (urmarea lui Cristos). Atunci însă când această idee a ajuns în mâinile americanilor, ei au transformat-o rapid într-un soi de „tehnologie” a uceniciei, în scopul de a o face ușor transmisibilă în alte culturi. Ucenicia s-a transformat astfel dintr-o artă, într-un soi de „știință”, caracterizată de programe, strategii, cursuri și alte asemenea mijloace, mai mult sau mai puțin folositoare.

Îmi amintesc și acum, zâmbind oarecum, de felul în care în fiecare toamnă, Beni Fărăgău, liderul neîncoronat al echipei naționale a Navigatorilor, ne îndemna, inginerește, spre groaza mea, fundamental sceptică față de eficiența acestor „șmecherii” pentru domeniul diafan al sufletului, să ne facem planurile pe anul universitar care urma: afirmații de scop, obiective, mijloace de măsurare, activități și mijloace, erau toate aliniate ca într-un exercițiu de strategie militară. Se vedea că Navigatorii lucraseră la început mai ales între militari. Aceștia probabil se desfătau cu asemenea chestiuni puerile, care pe mine mă băgau în mormânt (la fel este și astăzi, când slujesc tot într-o organizație cu ADN american și la fel de obsedată de strategii și evaluări măsurabile).

Desigur, diverse organizații și grupuri au apelat în măsură diferite la acest instrumentar pragmatic. Navigatorii, în ciuda înclinației mecaniciste a spațiului cultural din care proveneau, erau adepții unei înțelegeri mai degrabă organice a uceniciei. Astfel, ei au cheltuit aproape doi ani, din 1975 până în 1977, întâlnindu-se lunar, aproape exclusiv cu un singur om, Beniamin Fărăgău din Cluj, înainte de a extinde aria lucrării lor în alte locuri din țară. De asemenea, atunci când, la câțiva ani după formarea echipei naționale, le-am comunicat că suntem preocupați de dependența periculoasă (în mai multe sensuri) în procesul de ucenicie, de materialele traduse și tipărite de ei, au fost foarte deschiși să renunțăm la ele și au investit ani de zile în formarea noastră pentru studierea în profunzime a scripturii. Chiar dacă hermeneutica cu care operau ei era una quasi fundamentalistă și literalistă, deprinderile de studiu biblic căpătate în acea perioadă au fost un câștig esențial pentru mulți dintre noi.

Alte grupări creștine au abordat însă mult mai mecanic și mai superficial procesul de ucenicie. Referindu-mă la o anume mișcare timișoreană inspirată de Campus Crusade, glumesc uneori puțin cam răutăcios, dar din păcate absolut adevărat, cred eu, spunând că ei se raportau la ucenicie ca la un proces în care la un capăt al țevii bagi necreștinii, iar la celălalt scoți lideri de diverse grade.

Asemenea abordări mecanice, neadaptate (sau, mai bine zis, neîntrupate) cultural, nu au nici o șansă de a supraviețui atunci când sursa de inspirație externă seacă. Și poate că este chiar mai bine așa, căci asemenea abordări tipice unui anumit tip de imperialism misionar pot crea în timp adevărați monștri.

(Am adaugat ulterior aceasta marturie din propria experienta.)

Dacă este să discutăm despre criza lucrării de ucenicie creștină la Iași, atunci aș putea spune că, în mod paradoxal, ea a început odată cu utilizarea acolo, pe scară largă, in grupurile inițiate de BEE, a unui instrument creat tocmai de Navigatori pentru formarea laicilor în biserici. Este vorba de Cursul Coloseni 2:7, numit și „Ucenicie în școala lui Isus”. Cauza n-a fost cursul în sine, ci lipsa de viziune și maturitate a celor care l-au coordonat și modul în care a fost el utilizat. Dacă până în acel moment, prin 1985, creșterea grupurilor de ucenicie, în care în 1998 erau implicați peste o sută de oameni, fusese naturală, modul oarecum mecanic (marca Campus Crusade, principala forță din spatele BEE) în care s-au multiplicat grupurile 2:7 a dus în câțiva ani, mai ales după 1989 la dispariția între evanghelicii din Iași a uceniciei ca practică creștină consistentă, mai ales în lucrarea cu bărbații.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

21 thoughts on “Criza uceniciei in comunitatile evanghelice romanesti – 1 – Ucenicia ca tehnologie a slujirii – UPDATE”

  1. Eram proaspăt ieșit din adolescență când am dat și eu de unul din capetele de țeavă. Nu am urmat cursuri dar am citit ceva materiale, în special celebrul Galateni și Romani.
    Ce impresie ți-a făcut cele 5 siguranțe?
    (mie mi-au cam sărit toate deja dar mi-au plăcut pe vremea aia, asigurau ceva confort intelectual e-motivismului penticostal în care eram îngropat :))

    Like

    1. ‘Sigurantele’ au jucat un oarecare rol in stabilizarea noastra in credinta in perioada de maturizare, mai ales ca raspuns la arminianismul salbatic ce domina spatiul in care am crescut.
      Cu vremea insa, odata ce si-au facut lucrarea, ele au devenit un soi de camasa de forta si am fost obligat sa renunt la ele, inlocuindu-le cu abordari teologice mult mai nuantate.

      Like

  2. Cred ca in topul celor mai “tehnicizate” ucenicizari, cu reale calitati dar si cu unele carente, ar trebui mentionate DTS-urile celor de la Tineri Pentru Misiune, care in principiu merg pe ideea cu cele doua capete ale tevii … Intr-un anume sens e mai bine decat nimic; totusi genul acesta de “scola de ucenicizare” ofera mai mult decat scolile teologice formale cu care observ ca ne cam multumim in materie de – ce pretentie! – ucenicizare.
    In ce ma priveste, in lipsa cuiva care sa ma ucenicizeze, a functionat principiul “fura meseria”: am privit la oameni in care am vazut ca Cristos lucreaza si am invatat din exemplul lor. Nu e un ideal nici acesta, dar tot e mai bine decat sa ma auto-ucenicizez …

    Like

    1. Desigur, exista anumite asemanari intre ‘tehnologia’ uceniciei la YWAM (TPM) si aceea a Campus Crusade, cu avantajele de partea YWAM, cred eu.
      ‘Autoucenicizarea’ este, evident, un nonsens, dar in absenta unui maestru la indemina, solutia de a ‘fura meseria’ uceniciei mi se pare salutara.

      Like

  3. Iertati-ma daca sunt taios (sau ce cuvant sa mai folosesc!): despre ce vorbiti? Ucenicizare? In post-comunism? In Romania? Sa fim seriosi. Ce se face acum – nu vorbesc de incercarile mai mult sau mai putin reusite ale unor organizatii sau grupuri razlete, ci de ceea ce ar trebui sa fie “fisa postului” oricarei biserici din Romania – numai ucenicizare nu cred ca se poate numi. O sa ma rezum la un singur aspect pe care eu il consider esential in ucenicizare. Din citirea Scripturii vad un Pavel care se inconjura de oameni (in special tineri) in a caror viata investea valori, principii si mai ales experiente autentice de viata. Vedeti asa ceva in Romania? Mai ales de cand mariajul bisericesc cu politica…. Ucenicizare inseamna verticalitate, model de viata, statornicie etc, adica pocainta. O Doamne… ai mila de noi!

    Like

    1. Din pacate aveti mare dreptate. Eu cunosc citiva oameni care continua sa faca ucenicie. Eu insumi continui s-o fac, chiar daca, din pricina naturii slujbei, beneficiarii sunt colegi ai mei din diverse tari ale lumii. Va veni insa vremea, probabil la pensie, cind o voi face din nou cu cei din preajma mea.

      Like

  4. Acesta este unul dintre putinele subiecte de pe blog(uri) (fara intentie peiorativa, caci citesc destul de atent multe subiecte, dar gasesc mai usor, prin prisma formarii si a slujirii de predicare, sa ma exprim oral decat in scris) la care vreau sa comentez cate putin. Am ajuns de cativa ani la concluzia ca una dintre problemele majore ale bisericii contemporane este absenta procesului de ucenicie si a unui sistem viabil pentru implementarea ei. Incercarea de a copia metodele veacului I, in contextul in care procesul educativ de astazi este complet diferit, este sortita esecului din motive, cred eu, evidente. De aceea trebuie gasite metode eficiente in functie de contextul de viata al fiecarei comunitati in parte.

    O alta problema este aceea ca cei chemati sa fie mentori nu au fost, in majoritate, ei insisi, ucenicii nimanui. Doar ucenicii pot face ucenici. De aceea, in biserica in care slujesc, incerc de cativa ani formarea intentionata a unor barbati care sa inceapa sa formeze pe altii in anii care vor urma. Pe de alta parte, am inceput sa investesc timp mai mult in barbatii bisericii, cu dorinta ca ei sa investeasca in familiile lor. In familie cred ca este locul de unde trebuie sa inceapa ucenicia spirituala.

    Like

    1. Pentru contextualizare adecvata pledez si eu in acest text.
      Nu stiu insa ce anume mai exact intelegti dvs prin faptul ca ‘Incercarea de a copia metodele veacului I… este sortita esecului’. Puteti sa detaliati putin?
      Daca prin asta intelegeti ca ucenicia de la om la om a devenit desueta, atunci nu sunt de acord. (Re)Descoperirea mentoratului in spatiul modern si postmodern este o devada a valorii perene a uceniciei de la om la om.
      In principiu va dau dreptata ca cei neuceniciti nu pot ucenici pe altii. Cred insa ca ‘blestemul’ poate fi rupt uneori.
      Patapievici ne-a dat un exemplu din spatiul (mai mult sau mai putin) secular, in cartea lui Zbot in bataia sagetii. Eu cred ca cei care devin constuienti de valoarea si nevoie uceniciei vor gasi, mai devreme sau mai curind modalitatea de a rupe cercul vicios. Dar sunt de acord ca cineva care nu da socoteala altcuiva pentru viata sa poate ucenici pe altii, caci aceasta presupune exercitatea unei autoritati spirituale care se naste din asezarea sub autoritate.

      Like

  5. Prin faptul ca nu pot fi copiate integral metodele veacului I ma refer la ritmul si complexitatea vietii de astazi, care sunt diferite decat atunci. Timpul care poate fi petrecut impreuna de cei doi in vremea noastra este mult mai limitat decat atunci. Astazi oamenii sunt conditionati de distante mari, programe de lucru diferite si responsabilitati multiple. Ca urmare, e mult mai greu sa petreci la fel de mult timp impartasind viata din tine cu un altul, precum Pavel cu Timotei, spre exemplu. Cu exceptiile de rigoare.

    Like

    1. Desigur, aveti dreptate in acest sens. De aceea este nevoie de creativitate si adaptabilitate. }n plus, retelele sociale, care nu existau atunci, ofera crestinilor din secolul al XXI-lea posibilitati nebanuite de interactiune. Bineinteles, nimic nu poate inlocui contactul fata catre fata, dar un dialog regulat prin skype, eventual cu utilizarea unei camere video, este o aproximare destul de buna a acesteia si este mult mai mult decit un contact la distanta in perioada antica.

      Like

  6. Uite ma amestec si eu mai ales ca nu am mai trecut pe aici o vreme. Cred ca ai dreptate cind folosest cuvintul mecanic dar nu stiu daca e vorba de grija de a fi transmisibil, o metoda transmisibila altora sau de un fel de a gindi pur si simplu, un fel de a gindi mult mai simplificat si mai simplist si care reduce viata, trairea crestina si relatia intre oameni la un fel de functionalism. Si s-ar putea ca, ciriza sa consiste si in faptul ca o asemenea metoda nu prinde oriunde si ca de fapt un este datatoare de viata, adica nu schimba viata in essenta sau in profunzimile ei ci pur si simplu provides un fel de a functiona si ne multumim cu functionalismul. Fie ca timpul permite azi sau nu viata crestina este o traire, un fel de a fi, si nu un fel de a functiona in exclusivitate.

    Like

    1. Desigur, mecanicismul este o trasatura culturala a spatiunlui american, dar cred ca el este pastrat, in ciuda caracterului sau primitiv, mai ales atunci cind este aplicat la chestiuni sociale si culturale, din pricina iluziei de eficienta (pragmatismul este o alta marota a ‘culturii’ americane) pe o da ipotetica lui transmisibilitate.

      Like

  7. O experienta recenta m-a facut sa ma gindesc din nou la subiectul acesta, subiect de o importanta majora cred eu. Experienta este o connferinta la UNESCO. Doi oratorii, desi cuvintul nu e potriveste de loc dar in lipsa altuia mai potrivit il folosesc totusi. Este vorba de Jean Vanian si Julia Kristeva. Jean Vanian director de l’Arch si Julia Kristeva psychanalyste la spitalul Salpetriere de Paris, unul din marile spitale. Ca sa lucrezi acolo cere multa pricepere. Discursul lui Julia Kristeva a fost informatiie. ginduri vorbe, discursul lui Jean Vanina a fost viata. Unul a tansmis viata, cealallta cuvinte, ginduri. Pentru cei care citesc doar engleza Jean Vanian aminteste de Henri Nouwen. Cred ca ucencia trebuie sa fie VIATA, TRAIRE si insotita de informatie, de metode, de hermeneutica daca vreti dar mai intii trebuie sa fie TAIRE, cifrele n-ar trebui sa conteze in aceasta lume a cifrelor iar metodele ar trebui sa insoteasca trairea. De dragul succesului am inversat lucurile si ne gasim goliti de esenta, activi de dragul activismului sau valorii pe care ne-o da nou personal activismul. How are you? Keeping busy……

    Like

  8. Viata in tot ce are ea mai frumos, mai nobil, mai profund, mai sacru, viata in vulnerabilitatea ei, oare nu atunci il intilnim pe Dumnnezeu? – Cind sunt slab, atunci sunt tare.

    Like

  9. apropos de iasii de dupa 90… sa retinem si esecul personal de prin 2000. remember?
    biserica si implicit crestinul nu mai are timp. nici de a face, nici de a fi ucenik. aproape totul e program in cladirea ce se numeste biserica. de ce sa riscam?

    Like

    1. de ce trebuie sa-mi amintesti de lucruri atit de triste? da, mare pacat

      si asa, uite ca m-am luat cu altele si n-am mai continuat serialul; dar nu-i bai – este evident din reactii ca interesul pentru acest subiect este absolut minimal

      Like

      1. Tocmai acest lucru ma ingrijoreaza! NIci macar ca subiect de conversatie ucenicizarea nu mai spune nimic in bisericile noastre. Ce sa mai vorbim despre cum se face si alte chestii absolut plictisitoare legate de relatii modelatoare etc.

        Like

  10. re ucenicizare: am predicat in biserica despre asa ceva. au fost o droaie de amatori, am discutat despre asta, dar se pare ca nu a prins in final. actionez ca si marea: un val, apoi ma dau napoi, alt val, ma dau napoi samd.

    oamenii nu vad ucenicizarea ca si ceva fara de care biserica nu poate exista. sunt preocupati de practici cvasi inutile cum ar fi cintatul lor, al copiilor lor, sub diferite forme: solo, duet, grup, cor, instrument sau orchestra. nu ca e neaparat rau, dar in ucenicizare nu se investeste. pastorul face vizite pastorale, se mai vad unii cu altii sa se roage sau se da o agapa. dar ucenicizare nu exista. biserica ar avea mult mai putine probleme daca s-ar face, dar cere timp si disponibilitate. asta inseamna sa iti investesti timpul in cineva, nuneaparat sa beneficiezi tu de ceva. cu toate ca practicind ucenicizarea ea iti aduce beneficii spirituale enorme.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s