Criza uceniciei in comunitatile evanghelice romanesti – Introducere.

Ieri am avut un scurt schimb de mesaje pe Facebook cu Vasile Tomoiagă, care mi-a dat ideea de a lansa o discuție în spațiul virtual în legătură cu problematica uceniciei între evanghelicii români.

Discuția a pornit de la un citat din Scot McKnight, în care autorul afirma că pentru cei mai mulți evanghelici evanghelia se reduce la aplicarea sângelui lui Isus pentru rezolvarea problemei vinovăției pentru păcat, reducându-ne la ceea ce McKnight numea în mod plastic, un soi de „creștini vampiri”, care sunt interesați doar de „puțin sânge pentru păcatele lor”.

Vasile sugera că evanghelicii români nu au neapărat această problemă. și că pentru ei evanghelia este mai mult decât atât. Fără a contesta neapărat acest lucru, am sugerat că, după părerea mea, această concepție reducționistă despre evanghelie se află totuși în conștiința evanghelicilor români, ea fiind, consider eu, cauza pentru criza uceniciei creștine în aceste comunități.

În acest punct discuția s-a mutat pe problematica uceniciei, Vasile întrebându-se ce s-a întâmplat de ucenicia, care părea să fie o temă și o practică dominantă în perioada comunistă (anii 80), cel puțin în anumite cercuri evanghelice. Tocmai această întrebare m-a condus la ideea lansării unei discuții mai largi pe tema uceniciei.

* * *

Aș începe discuția cu un mic excursus istoric și biografic. Atunci când eu m-am convertit, în 1972, după câțiva ani de frământări marxiste, ideea uceniciei era absentă de pe agenda evanghelicilor români. Timp de circa cinci ani, după botez, am fost implicat în tot felul de slujiri creștine în biserică, dar acestea nu mi-au adus nici o satisfacție, lăsându-mă gol și lipsit de sens.

În 21 august 1977 s-a întâmplat însă ceva ce avea să-mi schimbe în mod radical viața. La invitația prietenului meu de disidență creștină Mihai Oara, aflat acum într-o comunitate ortodoxă în Statele Unite, m-am întâlnit în casa din București a lui Aurel Popescu cu doi misionari ai Navigatorilor. Ei mi-au arătat atunci ceea ce Navigatorii numeau „ilustrația procesului”, un mod grafic de a prezenta faptul că Cristos a venit în lume trimis de Tatăl ca să predice evanghelia, și că la auzirea acesteia unii dintre ascultători au primit-o, devenind credincioși, convertiți. Dintre aceștia, Isus chemat pe câțiva ca să fie  mai aproape de el, aceștia devenind astfel ucenicii lui. Dintre ei Isus a ales 12 asupra formării cărora s-a concentrat pe parcursul lucrării sale pământești. Aceștia s-au numit apostoli, sau lideri, în terminologia protestantă occidentală a Navigatorilor. Pe aceștia, la finalul vieții lui pe pământ, după învierea sa, Cristos i-a trimis în lume, așa cum Tatăl l-a trimis pe el, pentru a relua procesul, astfel încât evanghelia a ajuns până la marginile lumii, inclusiv la noi.

Această viziune a uceniciei creștine a dat un nou sens vieții mele creștine și a fost ca un virus care nu m-a părăsit niciodată. Ce a urmat au fost ani în care mi-am turnat viața, în diverse forme și în măsuri diferite, în zeci și zeci de oameni care îl slujesc acum pe Cristos în tot felul de denominații creștine, pe toate continentele lumii. Și, desigur, nu eram singurul, și nici cel mai eficient dintre cei care făceau acest lucru. Aceasta nu înseamnă că Navigatorii, și alții care au făcut atunci ucenicie creștină în România n-au făcut greșeli. Acestea au fost numeroase și poate va veni vremea să discutăm despre ele, căci poate și în aceste se ascunde secretul crizei actuale.

Este evident că ceva s-a întâmplat după 1989 și viziunea uceniciei a murit încet încet în comunitățile evanghelice de la noi. Care este explicația, întreabă Vasile Tomoiagă, care era prea tânăr pentru a fi mator al istoriei descrise de mai sus.

Voi încerca câteva începuturi de răspuns, rugându-i apoi pe alții să adauge gândurile lor și să discute sugestiile mele.

Deoarece unii dintre cei care au ceva semnificativ de spus pe această temă nu sunt prea prezenți în spațiul virtual, le voi trimite prin email acest text, rugându-i să intervină dacă doresc. Între aceștia aș vrea să-i numesc mai ales pe prietenii mei Liviu Ciortuz și Dănuț Jemna, oameni care continuă cu obstinație să-și toarne viața în viețile altora, și împreună cu care ne-am propus cândva să scriem o carte despre ucenicie, dar îndatoririle noastre profesionale ne-au împiedicat până acum. Cine știe, poate că acest dialog va încălzi iarăși subiectul și ne va motiva să ne așternem la scris.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

3 thoughts on “Criza uceniciei in comunitatile evanghelice romanesti – Introducere.”

  1. Multumesc va v-ati facut timp sa abordati in scris tema si asa repede, cum ati promis.

    Sper ca veti deveni si personal, si as spera ca si colegii dvs. de ucenicie sa devina personali in ceea ce vor raspunde la provocarea lansata.

    In epistole citim descrierea a ceea ce a facut Isus, nu este o lectie generala de “cum ar trebui sa facem”. Lectiile si inspiratia se extrag din povesti, istorii de viata, unele palpitante, altele dezamagitoare.

    Like

    1. Eu credeam ca am devenit deja petsonal. 🙂
      Cred ca inteleg ce vrei sa spui, dar nu stiu daca timpul imi permite acest soi de povesti. Sa vedem. Nu ma dau inapoi, dar in ultima vreme, asa cum ai vazut am reusit sa gasesc foarte putin timp pentru a scrie texte pe blog.

      Like

  2. Mergeți concentric
    Ucenizați …
    Noi stăm excentric
    Polarizați.

    Mergeți în Lume
    Să-o cuceriți…
    Noi facem spume
    La cei sfințiți.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s