Despre ‘erezia mintuirii neamului’ – un interviu oferit lui Vasile Ernu

Vasile Ernu în dialog cu Dănuţ Mănăstireanu, teolog anglican laic care şi-a făcut un doctorat în teologie ortodoxă la London School of Theology.

În scurta mea perioadă de “exil de toamnă” de la Sarajevo am avut o lungă discuţie cu teologul Dănuţ Mănăstireanu, unul din vechii mei amici din perioada studenţiei ieşene (anii 90). Mănăstireanu este omul care după două discuţii scurte mi-a dat cheile de la apartamentul său pentru a avea acces poate la cea mai mare bibliotecă de teologie (şi nu numai) pe care am văzut-o vreodată. Aici l-am descoperit pentru prima dată pe Karl Barth, unul din teologii mei preferaţi şi tot aici am citit cărţile teologilor eliberării care aveau să-mi devină foarte dragi.

Faţă de Dănuţ Mănăstireanu am o simpatie deosebită şi petru că e unul din foarte puţinii români (pe care-i ştiu) care au mers mereu „contra curentului”: în perioada comunistă a înfruntat direct regimul perzîndu-şi slujba şi fiind nevoit să-şi întreţina familia ani de zile din munci necalificate; tot el a fost unul din puţinii oameni care a refuzat să emigreze (în SUA) cînd regimul comunist i-a cerut acest lucru, iar după 90 nu a profitat de poziţia sa favorabilă, aşa cum mulţi din mediul lui au făcut-o, aventurîndu-se în diverse proiecte „romantice” şi devenind „oaia neagră” a propriei sale comunităţi. În ceea ce priveşte relaţia noastră: sînt domenii în care ne înţelegem foarte bine şi domenii în care ne plasăm la polul opus. Dar acesta e farmecul unei relaţii de „prietenie cu năbădăi”.

Dragă Dănuț Mănăstireanu, conform sondajelor din ultimii doi ani, încrederea populației în biserică a scăzut cu aproximativ 7%. Crezi că această scădere este legată de procesul de secularizare a populației sau de continua degradare a bisericii (cazuri de corupție, opulență, lipsă de adaptare la actualitate etc.)?

 Scăderea gradului de încredere al populației în biserica (de fapt în biserici, oricare ar fi ele), ca orice fenomen cultural, are cauze complexe și nu poate fi explicată prin atribuiri grăbite și unilaterale. Secularizarea crescândă a Europei de est este un fapt incontestabil, chiar dacă procesul nu are dimensiunile celui paralel din Apus.

Teoria secularizării, care era un soi de vulgată a sociologiei religiei în urmă cu câteva decenii, este disputată astăzi de înșiși promotorii ei de atunci. Peter Berger, Harvey Cox si David Martin și-au schimbat între timp în mod radical pozițiile, susținând ca avem de fapt de-a face în prezent cu un fenomen de desecularizare (vezi cartea lui Berger The Desecularization of the World). Este adevărat că există și teoreticieni încăpățânați, precum Steve Bruce, care in cartea sa Secularization: In defense of an Unfashionable Theory iși afirmă în continuare convingerea cu privire la valabilitatea actuală a teoriei, deși recunoaște implicit că ea nu mai este la modă.

Se poate ca Berger și compania să aibă dreptate în ce privește Apusul, dar cred că situația din România îi dă dreptate mai degrabă lui Bruce. După părerea mea, și aici sunt de acord cu partida lui Berger, secularizarea nu este atât un fenomen de respingere a religiosului, cât o reacție la inadecvarea bisericii față de realitatea contemporană, alături de toate celelalte care sunt asociate cu asta. Nicăieri nu este lucrul acesta mai evident ca în Marea Britanie, unde în ciuda scăderii vertiginoase a participării regulate la slujbele bisericești, oamenii rămân în esență interesați de spiritualitate, în sensul religios al termenului. Asta o face pe Grace Davie, un alt sociolog important al religiei, să afirme că „britanicii nu sunt mai puțin religioși, ci sunt doar religioși în alt fel”.

Ca să nu mai vorbim de francezi, care, în ciuda laicității lor desuete (potrivită mai degrabă cu secolul al optsprezecelea), primul lucru pe care îl fac aceștia atunci când se îmbolnăvesc este să meargă la vraci, și după aceea la medic. De asemenea, pentru ei inepția citirii zilnice, cu religiozitate am putea spune, a horoscopului este mai înrădăcinată decât zelul pentru republică.

Revenind acum la dimensiunea concretă a întrebării tale, cred că oricum am întoarce lucrurile, principala vinovăție pentru fenomenul evident al îndepărtării oamenilor de instituțiile religioase revine bisericilor însele pentru toate pricinile menționate de tine mai sus, și multe altele.

Pe de altă parte, așa cum spuneam în teza mea de doctorat, revenirea sacrului, sau persistența acestuia, n-ar trebui neapărat să ne bucure, atâta vreme cât ea este lipsită de referentul transcendental, care este esențial constitutiv pentru natura religiosului. Altfel, vorba lui Eliade, riscăm să cădem în „mistica tractorului”.

Cititi mai departe AICI.

Advertisement