Despre situatia din Orientul Apropiat

 

Doamna Iris Mihai a impartasit astazi pe lista de discutii a grupului Arcadia – al specialistilor romani in chestiuni de dezvoltare, un text interesant si echilibrat, cred eu, despre situatia actuala in Orientul Apropiat, in mod special in Israel si in teritoriile palestiniene, inainte de votul crucial din septembrie, legat de statalitatea palestiniana.

Reproduc mai jos textul, cu permisiunea amabila a doamnei Mihai, pentru care ramin indatorat.

* * *

Stimati colegi,

Pentru a înţelege mai bine evenimentele din Orientul Mijlociu, este important să privim conflictul de la începuturile sale. Avem de-a face cu două state care nu au avut şansa de a se dezvolta, datorită faptului că niciodată nu au avut şansa la autodeterminare deplină, la formarea unor politici interne şi externe, la formularea unei strategii de dezvoltare în sprijinul propriilor cetăţeni. Considerând perioada cuprinsă între 1917-1948, când cele două popoare se aflau sub regimul britanic prin Mandatul Britanic pentru Palestina, ca fiind un început util în analiza noastră, putem afirma că cele două popoare au plecat de la aceeaşi linie de start, chiar dacă nu în condiţii identice.

Poporul evreu a fost un popor persecutat încă din timpurile biblice, parcurgând numeroase episoade soldate cu iniţiative de distrugere a acestei naţii, apogeul fiind atins în timpul celui de-al doilea război mondial când regimul nazist a persecutat toţi cetăţenii evrei din Germania şi din Europa Centrală, plan soldat cu moartea a 5 milioane de cetăţeni evrei. Acest episod de discriminare etnică şi-a plasat profund amprenta în conştiinţa naţională a poporului evreu, care dincolo de faptul că nu avea un stat al său, a apărut incapabil de a-şi găsi un loc în lume, printre oameni.

Până în 1948 majoritatea evreilor care supravieţuiseră genocidului şi ceilalţi care erau persecutaţi în celelalte state ale lumii, au decis să se întoarcă pe pământurile strămoşeşti, administrate de regimul britanic. Aceasta a fost principala şansă pe care poporul evreu a avut-o pentru a se forma ca naţiune, iar după toate experienţele nefericite anterioare, nu este greu de înţeles că a ales să o pună in valoare indiferent cât de mare ar fi fost preţul pe care trebuia să îl plătească. Sfârşitul mandatului britanic pentru Palestina a însemnat înfiinţarea statului modern Israel, dar şi izbucnirea unui război care de 63 de ani a făcut sute de mii de victime şi care nu s-a încheiat nici până astăzi.

De cealaltă parte, poporul palestinian, popor arab printre popoare arabe, îşi vede ameninţat statutul în regiune de către un popor non-arab printre popoare arabe. Acest aspect a produs frustrări majore în conştiinţa poporului care s-a văzut ameninţat de către poporul cu care a împărţit acelaşi teritoriu de-a lungul anilor. Cred că pot afirma fără a greşi că Războiul de independenţă declanşat în 1948 de către statele din regiune, majoritar arabe, Egipt, Transiordania, Siria, Liban, Libia, Sudan, Irak, a fost iniţiat din mândrie, motivul fiind identitatea comună a poporului arab, cu diferitele sale naţionalităţi. Însă în ciuda efortului comun al acestor state, Israelul a reuşit să-şi păstreze independenţa, ba mai mult, a acaparat teritorii suplimentare, mărindu-şi suprafaţa cu 50%.

Ceea ce a urmat a fost amintit în întreaga lume sub diverse denumiri, atacuri, război, terorism, dar dincolo de aceste denumiri rămâne o etapă marcantă care a smuls dreptul celor două popoare la o viaţă normală, care le-a schimbat atât percepţia despre sine cât şi percepţia despre restul lumii.
Contribuţiile externe la soluţionarea conflictului din Orientul Mijlociu sunt reduse, de fapt, se pare că indiferent cât de puternice şi numeroase ar fi iniţiativele externe, soluţia va trebui să vină din interior. Dacă 60 de ani de dispute ne-au arătat ceva, aceea este reținerea celor două puteri în a accepta propuneri şi soluţii venite din afară, respectiv percepţia marcată de prea multă vărsare de sânge.

Faptul că 191 de state (numărul membrilor ONU, mai puţin Israelul), nu au reuşit să determine 2 state să înceteze acţiunile violente îndreptate înspre cetăţeni nevinovaţi, este o dovadă a slăbiciunii sistemului internaţional şi al legislaţiei internaţionale, sau a mecanismelor care să asigure respectarea legislaţiei internaţionale.

Rolul sistemului internaţional şi a legislaţiei internaţionale a fost, nici mai mult, nici mai puţin, de a crea un cadru de referinţă pentru comportamentul naţiunilor, însă a eşuat în a face acest cadru real, iar sancţiunile financiare aplicate în cazul celor care îl încalcă sunt insuficiente pentru a obliga statele lumii să îl respecte.

Dincolo de toate care s-au spus şi toate care au rămas nespuse, acest conflict are meritul de a fi adus la un numitor comun o lume întreagă, de a fi subliniat importanţa păcii şi interdependenţa sistemului internaţional. De asemenea, chiar dacă nu este un aspect pozitiv, faptul că sistemul internaţional nu a reuşit să fie suficient de puternic încât să determine cele două popoare să înceteze violenţele, este un semnal de alarmă asupra faptului că mecanismele de menţinere a echilibrului mondial nu sunt nici eficiente nici suficiente, iar primul pas în identificarea unei soluţii la o problemă, este identificarea problemei.

Nu ştiu dacă pacea în Orientul Mijlociu se va realiza vreodată, iar dacă se va realiza, nu ştiu când se va întâmpla acest lucru, însă coordonarea eforturilor internaţionale marchează începutul unei noi ere pentru Israel şi Palestina, o era în care încearcă să găsească un limbaj comun pentru a se înţelege reciproc.

Eu cred ca înfiinţarea statului palestinian nu mai e o chestiune de opţiune, ci o necesitate. Această decizie a fost luată încă din 1947 prin Rezoluţia nr. 181 a Adunării Generale a ONU care sublinia importanţa creării a doua state pe teritoriul ocupat de cele 2 popoare. Din păcate diplomaţia lor s-a rezumat la iniţierea şi apoi escaladarea unui conflict care durează de mai bine de 60 de ani. Doar că mai apare o chestiune – şi dacă se va infiinţa un stat palestinian, mi-e teamă că violenţele nu vor înceta. Pentru palestinieni va fi o victorie, pentru evrei, o înfrangere, iar acesta este un pretext deja suficient pentru reluarea atacurilor. La acesta se mai poate adăuga un dezacord asupra frontierelor, asupra accesului la resurse, sau, multe altele.
Cu deosebita consideratie,
Iris Mihai

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s