Confesiunea de la Westminster –22 – Despre juraminte si legaminte îngaduite

Capitolul XXII. Despre jurăminte şi legăminte îngăduite

1. Un jurământ îngăduit (legitim?) este parte a închinării religioase prin care, într-o ocazie potrivită, persoana care jură în mod solemn Îl cheamă pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce spune sau promite şi cere să fie judecat după adevărul sau falsitatea jurământului său.

2. Numele lui Dumnezeu este singurul pe care se cuvine să jure oamenii şi el trebuie folosit cu toată teama sfântă şi reverenţa; de aceea, a jura în mod uşuratic sau în pripă pe Numele acela glorios şi grozav, ori a jura pe orice altceva, este un păcat şi trebuie privit ca detestabil. Totuşi, în chestiuni importante şi pe care momentul le impune, jurământul este îngăduit (legitimat?) de Cuvântul lui Dumnezeu atât în Noul Testament, cât şi în Vechiul Testament; astfel, se cade ca un jurământ legitim, impus de o autoritate legitimă, să fie făcut.

3. Oricine face un jurământ are datoria să ia aminte la greutatea pe care o are un act atât de solemn şi să nu afirme prin el nimic altceva decât ce este convins a fi adevărat. De asemenea, nu-i este îngăduit niciunui om să se lege printr-un jurământ decât de ceea ce este bun şi drept şi de ce crede că este adevărat şi crede că este hotărât şi în stare să împlinească. Totuşi, este păcat să refuzi un jurământ referitor la ceva bun şi drept şi care este impus de către o autoritate legitimă.

4. Jurământul trebuie luat în sensul simplu şi obişnuit al cuvintelor, fără echivocări sau rezerve în gând. El nu poate obliga la un păcat, dar pentru orice lucru nepăcătos, o dată făcut, trebuie împlinit numaidecât, chiar în paguba celui care l-a făcut şi nu poate fi încălcat, chiar dacă este făcut faţă de eretici sau necredincioşi.

5. Un legământ (promisiune solemnă) este asemănător unui jurământ cu caracter de promisiune şi trebuie făcut aceeaşi grijă religioasă şi împlinit cu aceeaşi credincioşie.

6. O promisiune-legământ nu trebuie făcută nicunei fiinţe create, ci numai lui Dumnezeu; şi pentru a fi acceptată, trebuie făcută de bună voie, din credinţă şi conştiinţa datoriei, ca mulţumire pentru îndurarea primită sau pentru a obţine ceea ce ne dorim; prin care ne legăm mai riguros de împlinrea îndatoririlor noastre, sau a altor lucruri, în măsura în care ele contribuie la aceasta.

7. Nu-i este îngăduit nimănui să promită în mod solemn ceva interzis în Cuvântul lui Duemnezeu, sau care ar împiedica îndeplinirea vreunei îndatoriri poruncite în el, sau ceva ce nu stă în puterea lui şi pentru a cărei împlinire omului nu-i este promisă nici o putere din partea lui Dumnezeu. În acest sens, legămintele monahale ale papistaşilor cu privire la o viaţă perpetuă de celibat, la votul sărăciei şi de ascultare totală sunt atât de departe de a fi trepte ale desăvârşirii încât constituie capcane ale superstiţiei şi păcatului în care nici un creştin nu are voie să se încurce.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s