Confesiunea de la Westminster –16 – Despre faptele bune

Capitolul XVI. Despre faptele bune

1. Faptele bune sunt numai acelea pe care le-a poruncit Dumnezeu în Cuvântul Lui cel sfânt şi nu cele care, fără a fi astfel poruncite, sunt concepute de oameni dintr-o râvnă oarbă, sau sub pretextul bunelor intenţii.

2. Aceste fapte bune, făcute în ascultare de poruncile lui Dumnezeu, sunt roadele şi dovezile unei credinţe vii şi adevărate. Prin ele credincioşii îşi manifestă mulţumirea, îşi întăresc chemarea (siguranţa?), îşi edifică fraţii, împodobesc mărturia Evangheliei, astupă gura adversarilor şi glorifică pe Dumnezeu. Căci ei sunt lucrarea Lui, fiind zidiţi în Cristos Isus pentru aceste [fapte bune]; pentru ca, având ca rod sfinţirea, să aibă ca sfârşit viaţa veşnică.

3. Puterea de a face fapte bune nu vine deloc de la ei înşişi, ci în întregime de la Duhul lui Cristos. Şi pentru ca să primească puterea pentru a le împlini, în afară de harul pe care l-au primit deja, este necesar ca influenţa Duhului Sfânt să fie efectiv la lucru în ei, pentru a voi şi a face ceea ce-I este plăcut. Totuşi, ei nu trebuie să devină neglijenţi în această privinţă, ca şi cum nu ar avea obligaţia de a împlini nici o datorie dacă nu simt o mişcare specială din partea Duhului, ci se cuvine să-şi dea toate silinţele pentru a pune în mişcare harul lui Dumnezeu care este în ei.

4. Cei care ating cea mai înaltă culme posibilă în ascultarea [de Dumnezeu] în această viaţă, sunt atât de departe de a-şi depăşi datoria şi de a face mai mult decât cere Dumnezeu, încât [de fapt] nu reuşesc să împlinească nici pe departe ceea ce sunt datori să facă.

5. Noi nu putem merita, nici prin faptele noastre cele mai bune, iertarea păcatelor sau viaţa veşnică din mâna lui Dumnezeu, datorită enormei diferenţe (disproporţii?) între aceste fapte şi gloria viitoare şi datorită distanţei infinite dintre noi şi Dumnezeu; ele nu aduc nici un folos lui Dumnezeu şi nici nu pot plăti datoria păcatelor noastre trecute; ci, când am făcut tot ce puteam face, nu am făcut decât ce eram datori să facem şi suntem nişte robi netrebnici. Şi aceasta pentru că, dacă sunt bune, ele purced din Duhul; şi deoarece sunt înfăptuite de noi ele sunt întinate şi amestecate cu atâta slăbiciune şi imperfecţiune încât nu pot suporta severitatea judecăţii lui Dumnezeu.

6. Cu toate acestea, dacă persoana credinciosului este acceptată prin Cristos, tot astfel, în El, sunt acceptate şi faptele lor bune. Nu pentru că ele ar fi, în această viaţă, fără pată şi fără vină în ochii lui Dumnezeu; ci pentru că El, privind la ele prin Fiul Său, binevoieşte să accepte şi să răsplătească ceea ce este sincer, chiar dacă este însoţit de multe slăbiciuni şi imperfecţiuni.

7. Faptele bune făcute de oamenii ne-născuţi din nou, chiar dacă în ele însele sunt poruncite de Dumnezeu şi de folos pentru ei şi pentru alţii, totuşi, deoarece ele nu pornesc dintr-o inimă curăţită prin credinţă şi nu sunt făcute într-un mod corect, după Cuvânt, şi nici cu un scop corect, care este slava lui Dumnezeu, ele sunt prin urmare păcătoase şi nu pot plăcea lui Dumnezeu şi nici nu pot face pe un om vrednic să primească harul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, neglijarea lor este un păcat mai mare, un lucru şi mai neplăcut înaintea lui Dumnezeu.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s