Confesiunea de la Westminster – 11 – Despre indreptatire

Capitolul XI. Despre îndreptăţire

1. Pe cei pe care Dumnezeu îi cheamă, El îi îndreptăţeşte [(socoteşte neprihăniţi)] de bună voie; nu infuzându-le neprihănire, ci iertându-le păcatele şi prin faptul că îi socoteşte şi îi acceptă ca neprihăniţi: nu pentru vreo lucare făcută în ei sau pentru ceva înfăptuit de ei, ci numai din pricina lui Cristos; nu prin imputarea credinţei în sine, a actului credinţei sau vreunui alt act de ascultare ca pe o neprihănire a lor, ci prin imputarea ascultării şi a satisfacerii [dreptăţii lui Dumnezeu] de către Cristos, ei primind şi odihnindu-se în El şi în neprihănirea Lui prin credinţă. Această credinţă nu vine de la ei înşişi, ci este darul lui Dumnezeu.

2. Credinţa, primind şi sprijinindu-se pe Cristos şi pe neprihănirea Lui, este singurul instrument al îndreptăţirii; dar ea nu se află singură în persoana justificată, ci este întotdeauna însoţită de alte haruri mântuitoare şi nu este o credinţă moartă, ci ea lucrează prin dragoste.

3. Cristos, prin ascultarea şi prin moartea Lui, a plătit în întregime datoria tuturor celor astfel îndreptăţiţi şi a satisfăcut pentru ei dreptatea lui Dumnezeu într-un mod adecvat, real şi total. Cu toate acestea, deşi El a fost dat de Tatăl pentru ei, iar ascultarea şi plata datoriei lor (?)[făcută de Cristos] în locul lor a fost acceptată, şi toate acestea în dar, nu pentru ceva bun existent în ei, justificarea lor a avut loc numai prin harul gratuit al lui Dumnezeu, pentru ca atât dreptatea absolută, cât şi harul bogat al lui Dumnezeu să fie glorificate prin îndreptăţirea păcătoşilor.

4. Dumnezeu a hotărât din veşnicie să îndreptăţească pe cei aleşi. Astfel, la împlinirea vremii, Cristos a murit pentru păcatele lor şi a înviat apoi pentru a-i îndreptăţi. Cu toate acestea, ei nu sunt îndreptăţiţi până când Duhul Sfânt, la timpul potrivit, îi uneşte cu Cristos.

5. Dumnezeu continuă să ierte păcatele celor care sunt justificaţi. Deşi ei nu pot niciodată cădea din starea de îndreptăţire, totuşi, prin păcatele lor, ei pot cădea şi supăra pe Dumnezeu ca Tată al lor şi lumina Feţei Sale nu le va fi arătată din nou până când nu se smeresc, îşi mărturisesc păcatele, imploră iertarea şi îşi înnoiesc credinţa şi pocăinţa.

6. Îndreptăţirea credincioşilor din timpul Vechiului Testament a fost, sub toate aceste aspecte, la fel cu îndreptăţirea credincioşilor din dispensaţia Noului Testament.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s