Concluziile unui studiu prezbiterian din 1970 cu privire la fenomenul neopenticostal

Scandalul izbucnit zilele acestea in legatura cu reactiile exagerate si irationale ale liderilor baptisti din Romania fata de aderarea lui Iosif Ton la miscarea strajerilor a dat nastere la un suvoi de reactii, cele mai multe emotionale si lipsite de consisteta.

Intre acestea se distinge o postare recenta lui Emanuel Contac, care compara reactia oficiala penibila a Uniunii Baprtiste la aceste evenimente cu raspunsul dat unui fenomen neopenticostal asemanator, dar mult mai raspindit in cadrul confesiunii numite astazi Presbyterian Church USA.

Asa cum explica tinarul nostru coleg, liderii prezbiterieni au constituit o comisie care, dupe un studiu detaliat, care a inclus discutii cu un numar important de partori, prezbiterieni si carismatici, si o serioasa deliberare, a produs un raport consistent (il gasiti AICI).

Redau mai jos, cu minime corecturi, traducerea in romaneste a concluziilor acestui studiu asa cum a aparut ea in comentariile la postul mai sus amintit. Traducerea apartine domnului Florin Puscas si este folosita cu permisiunea sa.

* * *

Concluziile noastre în urma studiului exegetic pot fi rezumate astfel:

1. Biserica, conform Noului Testament, este o comuniune supranaturală, în care darurile şi slujirea membrilor sunt o continuare a vieţii şi lucrării lui Cristos, intermediată de Duhul Sfânt.

2. Dintre toate darurile spirituale, cel al vorbirii în limbi a fost expus anumitor pericole şi abuzuri. Dar Pavel nu a interzis practicarea acestui dar în viaţa privată; el a limitat însă practicarea lui în public, cerând ca vorbirea în limbi să fie întotdeauna tălmăcită.

3. Este foarte bine ca un apostol să vorbească în limbi, dar să profeţească este şi mai bine, iar dragostea pentru Dumnezeu şi pentru oameni este cea mai bună dintre toate.

4. Din faptul că evangheliile şi marea majoritate a epistolelor ignoră subiectul vorbirii in limbi, tragem concluzia că acesta a ocupat un loc secundar în viaţa creştinilor din timpul apostolilor.

5. În privinţa afirmaţiilor curente că vorbirea în limbi este un semn al aşa-zisului „botez cu Duhul Sfant”, este necesar să scoatem în evidenţă faptul că deşi verbul „a boteza” este folosit în Scriptură atunci când se vorbeşte despre „botezul Duhului”, substantivul „botez” nu e folosit niciodată sub forma „botezul cu Duhul Sfânt”. Elaborarea doctrinei cu privire la „botezul cu Duhul Sfânt” pare a fi o supra-interpretare sectară, iar diferenţierea între acesta (botezul cu Duhul Sfânt) şi botezul în apă este contrară învăţăturii apostolilor, care spun că există un singur botez. Cum „printr-un singur Duh am fost toţi botezaţi într-un singur trup”, este nejustificat să susţii (şi să îi înveţi pe alţii) că vorbirea în limbi este un semn indispensabil al primirii Duhului.

6. Noi credem că metoda corectă de înţelegere a (revelaţiei) scopului lui Dumnezeu în scriptură este aceea de a ne uita mai degrabă la secţiunile de învăţătură, mai degrabă decât la secţiunile istorice. Prin urmare, în privinţa acestor chestiuni, ar trebui să căutăm călăuzire în învăţăturile lui Cristos, în predicile şi epistolele apostolilor lui, mai degrabă decât să ne uităm la întâmplările din carţea Faptele Apostolilor. Cu toate acestea, trebuie să reţinem că tiparul împuternicirii făcute de Duhul Sfânt, tipar revelat în aceste întâmplări din Faptele Apostolilor, este atât un stimul pentru Biserica de astăzi, cât şi un ajutor în înţelegerea experienţei neopenticostale printre noi.

7. De asemenea, nu putem fi de acord cu ceea ce cred unii teologi, şi anume că darurile pur supranaturale au încetat să existe odată cu moartea apostolilor. Nu pare să existe nicio bază exegetică pentru această presupunere. Mai degrabă noi trebuie „să testăm duhurile pentru a vedea dacă sunt de la Dumnezeu”, de vreme ce fiecare dar carismatic a avut parte de falsificări şi înşelătorii.

8. De aceea, noi concluzionăm, pe baza Scripturii, că practicarea vorbirii în limbi nu ar trebui nici dispreţuită, nici interzisă; pe de altă parte, nu ar trebui ca accentul să cadă pe ea şi nici să se facă din ea ou normă pentru experienţa creştină. În general, experienţa vorbirii în limbi ar tna rebui să fie privată, iar aceia care au experimentat o reînnoire autentică a credinţei lor în acest fel, ar trebui să fie atenţi să nu dezbine comunitatea. În acelaşi timp, cei care nu au avut o experienţă neobişnuită cu Duhul Sfânt ar trebui să fie mai atenţi la posibilitatea înţelegerii mai profunde a evangheliei şi la o implicare deplină în domeniul darurilor Duhului Sfânt – dintre care cel mai mare este dragostea.
(Pentru alte implicaţii ale acestor principii, puteţi consulta secţiunea „Principii călăuzitoare”).