Raspunsul unui teolog mai tinar – Radu Gheorghita catre Iosif Ton – UPDATE

Public aici, cu permisiunea lui Radu Gheorghita, ultimul sau mesaj public catre Iosif Ton.

UPDATE Vasile Talos raspunde si el AICI ultimului mesaj al lui Iosif Ton, in asteptarea verdictului oficial al Uniunii. Dumnezeu cu mila!

* * *

Draga frate Iosif,

Mulţumim pentru mesajul trimis şi pentru clarificările suplimentare.  Înainte să vă răspund, vreau să apreciez tonul decent al dialogului din ultimele mesaje, şi să vă conving că nu-l iau ca pe ceva de apucat.  În ce mă priveşte, am dorinţa de a-l menţine la aceiaşi parametri.  Sper ca cel puţin acest lucru bun să iasă din tumultul ultimelor săptămâni … că teologii români ştiu şi să dialogheze în mod decent, nu doar să se certe şi să se cotonogească în public.  Ideal ar fi să stăm laolaltă la o şedere în care să dezbatem aceste chestiuni; în lipsa acestui lux, trebuie să ne mulţumim cu internetul, nu tocmai mediul ideal pentru un dialog substanţial. Voi relua acest lucru spre final.

În răspunsul pe care vi-l dau nu intenţionez să mă fac un purtător de cuvânt al celor de pe lista.  Ţinând însă cont de ultimul meu mesaj, care bănuiesc că v-a iritat mai mult decât am anticipat (cel puţin aşa mi-am explicat multiplele referinţe la „trădare”) vreau să vă răspund interacţionând pe scurt cu câteva ideile pe care le-aţi inclus în mesaj, trimiţând gândurile mele tuturor celor de pe listă.  Nu mă voi lega de toate punctele din el pentru că ar necesita prea mult timp şi spaţiu. Mă voi concentra doar asupra chestiunilor pe care le văd mai vulnerabile în poziţia pe care ne-aţi prezentat-o.

1. … Am ajuns să înțeleg că de la Martin Luther  încoace teologia protestantă se construiește pe Epistola către Romani (mai exact, se consideră că ”Evanghelia” se reduce la ceea ce Pavel scrie în Romani 3:1 – 5:2). Eu am devenit convins  că ”Evanghelia” este în cele patru Evanghelii și  am luat decizia să-mi construiesc teologia pe învățăturile Domnului scrise în aceste patru Evanghelii. După câte știu eu, nimeni în epoca modernă n-a mai încercat un asemenea demers.     Ceea ce am obținut eu este o nouă teologie creștină, sau, dacă vreți, un nou fel de creștinism!

Ar fi atât de multe lucruri de discutat aici încât îmi vine greu să mă decid la care să mă limitez. Voi evita în mod deliberat interacţiunea cu ultimele două, trei fraze pentru că, sper, sunt scrise pentru a fi citite hiperbolic.  Am sesizat de mai multe ori, şi în predicile dumneavoastră, şi în cărţi, că apelaţi la astfel de afirmaţii.  Doar faptul că Creştinismul şi ideile lui au deja 2000 de ani şi sunt răspândite pe tot globul ar impune o reţinere faţă de afirmaţii de acest fel (chiar dacă sunt calificate cu „în epoca modernă”).  Cum vreţi să înţelegem noi aceste afirmaţii?  Vreţi să susţineţi că de la apostoli până la dumneavoastră nimeni nu a mai gândit lucrurile în felul acesta?  Sau, că de la scrierea Evangheliilor adevăratul Creştinism a intrat în con de umbră până în sec. XXI?  Vă daţi seama de implicaţiile acestor afirmaţii , şi de motivul pentru care ele nu pot fi luate în serios?

Trec acum la miezul problemelor.  Observaţi cum forţaţi o breşă în ruperea Cuvântului lui Dumnezeu (Noul Testament) în două eşaloane valorice: Pavel vs. Evanghelii. Ce se înţelege din paragraful de mai sus este că încercarea de a-ţi construi teologia (evanghelizarea, sfinţirea, slujirea, etc.) pe teologia cărţii Romani este inferioară celei făcute pe Evanghelii.  În esenţă, dumneavoastră consideraţi Evangheliile  mai „autentice” decât învăţătura lui Pavel.

Faceţi aici două greşeli capitale, pe care bibliştii le cunosc foarte bine.  În primul rând, introduceţi o ierarhizare a scrierilor canonice – exact ceea ce a făcut şi Luther, cu diferenţa că el s-a apropiat mai mult de Pavel.  Este ca şi când aţi spune, împrumutându-i vocabularul colorat, „Epistolele lui Pavel sunt epistole de paie; eu merg la Evanghelii”….  Afirm cu cea mai mare serioziate că nici un Creştin nu are dreptul să facă acest lucru.  Vocea lui Dumnezeu în Scripturile Noului Testament este la fel de audibilă, valabilă şi necesară în Ep. lui Iuda ca şi în Evanghelia lui Ioan.  Nimeni nu are dreptul să clasifice şi să ierarhizeze scrierile NT după cum li se pare (după cât sunt de largi, cât sunt de autentice, când au fost scrise, etc). Toate sunt egale! Şi adevăratul Creştin se va poziţiona echidistant faţă de ele.  Acesta este temelia pe care „Sola Scriptura” se bazează.  Nu cred că trebuie să vă reamintesc că preferinţa teologilor liberali din sec. XIX a fost tocmai această rupere între învăţăturile lui Isus din Evanghelii şi cele din epistolele lui Pavel, pe care ei îl fac responsabil de deraierea Creştinismului original.

A două greşeală comisă este exact opusul primeia: nu încercaţi să observaţi, să apreciaţi şi să exploataţi la adevărata valoare diversitatea teologică a scrierilor NT.  Pe de-o parte, valoric îl puneţi pe Pavel sub Evanghelii; de cealaltă însă îl puneţi pe Ioan în aceeaşi categorie cu Sinopticii.  Aici vă faceţi vinovat de o inconsecvenţă metodologică ce nu poate rămâne netaxată.  Aceleaşi raţiuni care vă fac să îl citiţi pe Pavel cu alţi ochi decât Evangheliile, ar trebui să fie şi raţiunile pentru care Ioan să fie citit altfel decât Sinopticii.  Nu puteţi să-i departajaţi pe autorii NT unul de celălalt în unele cazuri şi să îi amestecaţi în altele, după cum vă convine.  Dacă Pavel spune altceva decât Sinopticii şi nu poate fi armonizat cu ei (şi mi se pare că dumneavoastră susţineţi acest lucru) atunci şi Ioan spune altceva decât Sinopticii şi nici el nu poate fi armonizat cu ei.

Ca să mă fac şi mai bine înţeles: Noul Testament are mai multe formule de evanghelizare (mă leg de evanghelizare pentru că acest lucru îl scoateţi şi dumneavoastră în evidenţă).  Sunt de acord cu dumneavoastră până aici.  Unde nu sunt de acord este faptul că afirmaţi că evanghelizarea după stilul Evangheliilor (unde îi puneţi pe Ioan, Marcu, Matei, Luca laolaltă FĂRĂ să diferenţiaţi nuanţele teologice specifice fiecăruia) este superioară, mai corectă, mai autentică decât evanghelizarea după stilul lui Pavel.   Înclin să cred că Pavel nu ar fi de acord cu dumneavoastră.   În ultimă instanţă, primul secol de evanghelizare şi implicit răspândirea explozivă a creştinismului între ne-Iudei a fost mai mult rezultatul evanghelizărilor de tip Pavel şi nu cel de tip Evanghelii.  Deci nu cred că aţi greşit cu nimic în evanghelizările din trecut: cererea de iertare pe care aţi înaintat-o bisericii din Mănăştur a fost neavenită.

Spiritualitatea pe care o promovaţi îşi are suport în Evanghelia lui Ioan – dar nu mai departe de această evanghelie.  Locuirea credinciosului de către Sfânta Treime este nuanţa teologică a lui Ioan, dar nu o veţi găsi în Sinoptici.  Ea se regăseşte sub alte accente în Efeseni (plini de Dumnezeu, plini de IC, plini de DS) dar întrucât preferaţi să renunţaţi la Pavel în creionarea spiritualităţii dumneavoastră, nu îl puteţi lua acum ca sprijin.  De altfel, trebuie să afirm cu aceeaşi tărie că Evanghelia lui Ioan trebuie echilibrată de celelalte evanghelii şi de epistole.  De aceea le avem pe toate.  Nu degeaba gnosticii favorizau Evanghelia lui Ioan şi căutau în ea suport pentru învăţăturile lor mistice, elitiste!

2. În primul rând, faptul că El îmi vorbește face parte din credința ne-cesaționistă că Dumnezeu vorbește și astăzi și, în general, face parte din fenomenul profeției. În al doilea rând, exprimarea dragostei de Dumnezeu prin cuvinte din Cântarea cântărilor este pentru unii o pricină de scandal! În al treilea rând, n-ați văzut și aici o abatere de la ”tradiția baptistă” care zice că noi astăzi avem părtășie numai cu Cuvântul scris, nu  cu o Persoană vie?

Nu am înţeles niciodată motivul pentru care limitaţi credeul baptist la „părtăşia cu o carte” şi nu cu o Persoană vie.  Cred că crezul baptist este foarte decent formulat în această privinţă, pentru că Persoana Vie la care vă referiţi este persoana care în acest fel a ales să se adreseze în mod normal Bisericii Lui: prin Scripturile scrise şi predicate.  De această voce are nevoie Biserica, nu de „vocea audibilă, misterioasă” a lui Dumnezeu.  Vă rog să observaţi că nu afirm faptul că Dumnezeu nu ar putea sau nu va vorbi niciodată unui Creştin în mod „audibil”.  Ceea ce spun este că Dumnezeu a ales să ne vorbească prin Scripturi.  Este instrumentul ales şi folosit de Duhul Său pentru a ni se adresa.  Şi dacă Dumnezeu a ales acest mod, oare nu trebuie el onorat?  Ce drept ar avea cineva să-l numească insuficient, demodat, „cu o carte nu cu o Persoană vie”?  Tocmai aici este măreţia Scripturilor: că ele sunt o carte, dar sunt mai mult decât o carte!  Nu văd nici un motiv să accept degradarea Scripturilor pe care o sugeraţi atunci când afirmaţi că vocea lui Dumnezeu în Scripturi este inferioară vocii (audibile?) a lui Dumnezeu.

Acum 20 de ani mi-aţi spus ceva de genul acesta: „Radule, tu trebuie să înveţi să asculţi vocea lui Dumnezeu”. V-am răspuns cam aşa „Fr. Iosif, sunt de acord cu acest lucru; de aceea mă îndeletnicesc cu studiul Scripturilor”.  Aţi continuat „Nu, Radule, Dumnezeu vorbeşte şi astăzi. Tu trebuie să te deprinzi să-I auzi vocea”.  La care v-am răspuns, „Da, ştiu că vorbeşte, dar o face prin Vocea Lui din Scripturi. Pe aceea o caut, pe aceea vreau să o desluşesc, pe aceea vreau să o ascult, pe aceea o voi lua ca şi călăuzire”.  Nu v-a plăcut răspunsul meu, şi de atunci am rămas fiecare pe poziţia lui.

Afirm, deci, că Scriptura scrisă şi predicată îmi este suficientă ca voce a lui Dumnezeu.  Fără această temelie, credinţa creştină încetează a mai fi credinţă creştină.  Vorbeşte Dumnezeu astăzi şi în alte moduri?  Desigur. El este Dumnezeu şi este liber şi suveran în alegerea modului de comunicare.  Şi totuşi, ne-a dat Scripturile tocmai pentru a verifica celelalte moduri de comunicare, ca să vedem dacă sau nu sunt de la El.

De fapt, chestiunea cu vocea audibilă pe care o susţineţi m-a deranjat întotdeauna din punct de vedere teologic şi practic. Teologic, prin însăşi faptul că Scripturile nu pun accentul, nu promovează, nu încurajează acest gen de comunicare.  Unde în epistolele NT sau chiar în celelalte scrieri găsiţi încurajată această „ascultare” a vocii (audibile) a lui Dumnezeu?  Dacă ea este atât de importantă, de ce ne-au lăsat apostolii fără un ghid substanţial în această privinţă?  Cu siguranţă ştiţi că aceasta era una din doctrinele preferate ale gnosticilor.  Cunoştiinţa adevărată de Dumnezeu, pretindeau ei, este doar pentru cei iniţiaţi, pentru elita Creştinilor, pentru cei care au parte de comuniune directă cu Dumnezeu. Nu degeaba Creştinismul ortodox s-a distanţat de ei încă de la începutul secolului al doilea.

Dificultăţile de ordin practic sunt şi mai mari.  Vă rog să mă iertaţi dacă apelez la material anecdotic, dar v-am surprins nu o dată făcând afirmaţii categorice despre un anumit lucru,  în urma faptului că Dumnezeu „v-a arătat/comunicat” voia Lui, doar ca la câteva zile să încercaţi să ne convingeţi de exact opusul.  Nu am apreciat deloc tonul scrisorii deschise a fr. Daniel Chiu – a fost nenecesar de dur; dar unele lucruri pe care le spune acolo confirmă exact această problemă.  Oscilaţiile de acest fel (pe care nu le puteţi nega!) sunt cel mai bun contraargument pentru suficienţa călăuzirii prin auzirea vocii „audibile” a Domnului.  În plus, dacă vocea „audibilă” este accesibilă la mai mult decât o personă, ce se întâmplă în cazurile în care cele două voci auzite sunt contrare? De exemplu, sunt multe voci (pe internet) care încearcă să demonstreze că dumneavoastră de fapt daţi ascultare în momentul de faţă altor voci, nu vocii Domnului. Observaţi că în ultimă instanţă tot Scripturile sunt cele care ne oferă lumină în aceste situaţii.  Atunci de ce să nu pornesc de la şi să mă opresc doar la Scripturi?!

3. În loc să spuneți că mi-am schimbat teologia și prin aceasta v-am ”trădat”, și în loc să spuneți că sunt un om inconsecvent și nestatornic, ce-ar fi să faceți efortul și să vedeți că în toți anii aceștia am făcut o lucrare de pionierat și că am deaschis drumuri noi în teologie?

Nu voi trata prea larg acest lucru pentru că l-am semnalat deja în primul punct.  Mă limitez la a vă da o listă provizorie cu teologii în ale căror studii se găsesc aceleaşi linii directoare.  De fapt, orice teolog care s-a preocupat de studiul persoanei istorice a lui Isus din Nazaret, a formulat, într-un fel sau altul, şi o teologie a lui Isus Cristos, i.e., o sumă a învăţăturilor lui Isus.  Încep cu una dintre cele mai recente şi complete: Scot McKnight, The Jesus Creed.  Scot se preocupă cu aceleaşi întrebări pe care le puneţi şi dumneavoastră: Dacă ar fi să extragem învăţătura lui Isus din Evanghelii, care ar fi acestea?  Vă recomand studiul lui Scot pentru că a studiat intens aceste lucruri în ultimii 20 de ani.

Pe lângă studiul lui, veţi găsi sinteza Creştinismului în varianta lui Isus în cele trei studii de referinţă din ultimii 50 de ani: N.T.Wright,  James Dunn, John P. Meier. Fiecare din aceste studii abordează în mod exhaustiv învăţăturile lui Isus din diverse unghiuri.  Sunt sinteze teologice de primă clasă a învăţăturilor lui Isus, în sute de pagini scrise cu foarte multă atenţie la text, la istoria şi teologia din spatele lui.  Tot aici merită menţionate studiile lui Ben Witherington, C. Blomberg, I.H. Marshall, T. Schreiner,  F. Thielman, Graham Stanton, Craig Evans, Robert Stein, T.W. Manson, G. B. Caird, C. Keener, Darrel Bock,  Don Carson, care toţi, într-un fel sau altul, au adunat laolaltă învăţăturile lui Isus şi au incercat să le sistematizeze.  După cum vedeţi, m-am limitat doar la teologii evanghelici.  Dacă ar fi să-i includ şi pe cei de orientare liberală, lista s-ar tripla cu uşurinţă.  Dacă ar fi să adaug şi studiile de teologie biblică restrînse la o carte/evanghelie (Andreas Koestenberger a scos anul trecut o Teologie a lui Ioan in 600 de pagini), sau comentariile serioase pe evanghelii (fiecare din ele având inclusă o sinteză teologică a învăţăturilor lui Isus) volumul lor s-ar multiplica cu un coeficient de 10.  Şi aceasta doar studiile bibliştilor de limba engleză.  Deci, în ce fel sunt studiile dumneavoastră lucrare de pionierat?  De la Albert Schweizer (cel puţin)  încoace studiul învăţăturilor lui Isus este un drum extrem de bine bătătorit!

4. În septembrie, anul acesta, Dora a primit de la Domnul gândul să-l sune pe fratele Nelu Demeter la Băile Felix, unde locuiește el (ea era în Portland, OR). Au aranjat o sesiune de consiliere pentru vindecare prin eliberare și la sfârșitul a trei ore de consiliere Dora a fost vindecată de Domnul de boala ei. A început să mănânce pâine și de atunci este sănătoasă și este o altă ființă. Soțul ei, Oliver Ghitea, care este medic, a fost profund schimbat prin experiența soției lui și apoi prin conversații personale cu Nelu Demeter.

Desigur că ne bucurăm foarte mult de vindecarea Dorei şi aş fi ultimul care să doresc să mă fac vinovat de a atribui puterea vindecătoare a Domnului altor duhuri.  Atenţionarea pe care Domnul o face în Evanghelii îmi este foarte clară. În acelaşi timp însă tot în Evanghelii citim că minuni se fac şi de către cei care nu sunt /nu au fost cunoscuţi de Domnul (Matei 7).  Personal nu sunt interesat în a sonda Duhul/duhul responsabil de vindecare; dar tot Scriptura ne cheamă să cercetăm şi să evaluăm duhurile.

Iată problema mea: Dumneavoastră ni-l prezentaţi pe N. Demeter aşa cum doar dumneavoastră ştiţi să o faceţi când vreţi să apreciaţi pe cineva.  Dar pe internet ne întâlnim cu un alt fr. Demeter – cred că aţi vizualizat deja clip-ul renumit cu „tronul Satanei de la Berlin şi cu cele douăzeci de fecioare”; ca să nu mai spun despre „zidul chinezesc şi mâncatul orezului”.  Vă rog frumos să ne explicaţi cum poate din aceeaşi gură (Iacov 3) să iasă şi un cuvânt de vindecare (cazul Dorei), şi monstruozităţi de acest fel?  Dumneavoastră nu sunteţi deranjat de această discrepanţă?!  Sau sunteţi convins că Dumnezeu i-a vorbit într-adevăr dându-i prorocia cu privire la Berlin?  Ne veţi spune oare că una este o chestiune serioasă (cazul Dorei) şi cealaltă (Berlinul) poate mai puţin serioasă.  Vă daţi seama că o astfel de explicaţie nu rezolvă nedumerirea mea.  Desigur, îmi dau seama că discut un caz particular şi nu tratez principial tematica vindecărilor.  Dar nu fac altceva decât să gândesc cu voce tare pe marginea exemplului pe care ni l-aţi dat dumneavoastră.

Ar mai fi atâtea de spus, dar m-am lungit deja prea mult.  Mă străduiesc să termin pe o notă pozitivă, preluând ideea unui prieten comun, care mi-a sugerat să încercăm să găsim o modalitate de a ne întâlni laolată, dumneavoastră cu mai mulţi „tineri teologi”, şi să discutăm faţă la faţă, cu Scripturile în mâini aceste lucruri.  Daca sunteţi dispus şi deschis la aşa ceva, vă rog să mă anunţaţi şi vom trece direct la detalii.  Nu, nu vreau credeţi că am în vedere constituirea un conciliu care să vă „ardă pe rug”.  Contrar cu ceea ce poate credeţi, suntem încă unii care vă respectă şi vă apreciază.  Dar în acelaşi timp, ne ard inimile după o clarificare biblică a acestor controverse.

Unul dintre aceştia,

Radu