Predica Papei Benedict la Beatificarea lui John Henry Newman

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia de beatificare a Cardinalului Newman
Birmingham, duminică, 19 septembrie 2010

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Ziua de astăzi care ne-a adus aici împreună la Birmingham este una extraordinară. În primul rând este ziua Domnului, duminica, ziua în care Domnul nostru Isus Cristos a înviat din morţi şi a schimbat pentru totdeauna cursul istoriei umane, oferind viaţă şi speranţă noi celor care trăiau în întuneric şi în umbra morţii. Acesta este motivul pentru care creştinii din toată lumea se adună împreună în această zi, dând laudă lui Dumnezeu şi mulţumindu-i pentru marile minunăţii săvârşite de El pentru noi. Această duminică specială marchează apoi un moment semnificativ în viaţa naţiunii britanice, pentru că este ziua aleasă pentru a aniversa 70 de ani de la Lupta pentru Britania. Pentru mine, care am trăit şi am suferit îndelung zilele întunecate ale regimului nazist din Germania, este foarte emoţionant să fiu aici cu voi, în această împrejurare, şi să îi amintesc pe aceia dintre concetăţenii voştri care şi-au sacrificat propria viaţă, rezistând în mod curajos în faţa forţelor acelei ideologii răuvoitoare. Gândul meu se îndreaptă îndeosebi spre apropiatul Coventry, care a avut de suferit un bombardament aşa de greu şi o gravă pierdere de vieţi umane în noiembrie 1940. După şaptezeci de ani, ne amintim cu ruşine şi oroare de cantitatea înspăimântătoare de moarte şi distrugere pe care războiul o aduce cu sine atunci când izbucneşte, şi reînnoim propunerea de a acţiona pentru pace şi reconciliere în orice loc în care apare ameninţarea conflictelor. Însă există şi un alt motiv, mai fericit, pentru care ziua aceasta este extraordinară pentru Marea Britanie, pentru Midlands şi pentru Birmingham. Este ziua în care Cardinalul John Henry Newman este în mod oficial ridicat la cinstea altarelor şi declarat fericit.

Îi mulţumesc Arhiepiscopului Bernard Longley pentru bun-venitul cordial pe care mi l-a adresat în această dimineaţă, la începutul Liturghiei. Aduc omagiu tuturor celor care au lucrat intens, timp de mulţi ani, pentru a promova cauza (de beatificare a) Cardinalului Newman, incluzându-i pe Părinţii din Oratoriul din Birmingham şi pe membrii Familiei spirituale Das Werk. Şi îi salut pe toţi cei care au venit aici din întreaga Mare Britanie, din Irlanda şi din alte părţi; vă mulţumesc pentru prezenţa voastră la această celebrare, în timpul căreia aducem glorie şi laudă lui Dumnezeu pentru virtuţile eroice ale acestui sfânt om englez.

Anglia are o mare tradiţie de sfinţi martiri, a căror mărturie curajoasă a susţinut şi a inspirat comunitatea catolică locală de-a lungul secolelor. Şi totuşi este corect şi potrivit să recunoaştem astăzi sfinţenia unui mărturisitor, un fiu al acestei naţiuni care, deşi nu a fost chemat să îşi verse propriul sânge pentru Domnul, totuşi a dat mărturie elocventă despre El în decursul unei vieţi lungi, dedicată slujirii sacerdotale, în special predicării, învăţăturii şi scrierilor. Este vrednic să îşi ia locul într-o lungă serie de sfinţi şi învăţători din aceste insule, Sfântul Beda, Sfânta Hilda, Sfântul Aelred, Fericitul Duns Scotus, pentru a-i numi doar pe câţiva. În Fericitul John Henry acea nobilă tradiţie de învăţătură, de profundă înţelepciune umană şi de iubire intensă faţă de Domnul a dat roade bogate, ca semn al prezenţei continue a Duhului Sfânt în adâncul inimii poporului lui Dumnezeu, făcând să apară îmbelşugate daruri de sfinţenie.

Motoul Cardinalului Newman, Cor ad cor loquitur, “inima vorbeşte inimii”, ne permite să pătrundem în înţelegerea vieţii creştine ca şi chemare la sfinţenie, experimentată ca dorinţă intensă a inimii umane de a intra în comuniune intimă cu Inima lui Dumnezeu. El ne aminteşte că fidelitatea faţă de rugăciune ne transformă treptat în imaginea divină. Aşa cum a scris într-una din predicile sale rafinate: “obişnuinţa cu rugăciunea, care este practica de a ne adresa lui Dumnezeu şi lumii invizibile în orice perioadă, în orice loc, în orice urgenţă, rugăciunea, spun, are ceea ce poate fi numit un efect natural în spiritualizarea şi înălţarea sufletului. Un om nu mai este ceea ce era înainte; treptat… a interiorizat un nou sistem de idei şi a devenit impregnat cu principii proaspete” (Parochial and plain sermons, IV, 230-231). Evanghelia de astăzi ne spune că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (cf. Lc 16,13), şi învăţătura Fericitului John Henry despre rugăciune explică modul în care credinciosul creştin este pus în manieră definitivă în slujba unicului Învăţător adevărat, singurul care are dreptul la evlavia noastră necondiţionată (cf. Mt 23,10). Newman ne ajută să înţelegem ce înseamnă aceasta în viaţa noastră zilnică: ne spune că Învăţătorul nostru divin a încredinţat o misiune specială fiecăruia dintre noi, “o slujire bine definită”, încredinţată în mod unic fiecărui individ: “eu am misiunea mea”, a scris el, “sunt un inel într-un lanţ, o legătură de conexiune între persoane. El nu m-a creat pentru nimic. Voi face binele, voi împlini lucrarea Lui; voi fi un înger de pace, un predicator al adevărului chiar în locul meu… dacă fac aceasta voi asculta de poruncile Sale şi-l voi sluji în vocaţia mea” (Meditations and devotions, 301-302).

Slujirea specifică la care Fericitul John Henry a fost chemat a implicat aplicarea intelectului său subtil şi a peniţei lui prolifice la multele dintre cele mai urgente “probleme ale zilei”. Intuiţiile sale cu privire la relaţia dintre credinţă şi raţiune, cu privire la spaţiul vital al religiei revelate în societatea civilizată şi cu privire la nevoia unei abordări largi a educaţiei, nu au fost de o importanţă profundă doar pentru Anglia victoriană, ci continuă şi astăzi să inspire şi să lumineze pe mulţi în toată lumea. Doresc să aduc un tribut special viziunii sale despre educaţie, care a făcut aşa de mult pentru a plăsmui “ethos”-ul care este forţa conducătoare din spatele şcolilor şi institutelor universitare catolice de astăzi. Ferm contrar oricărei abordări reductive sau utilitariste, el a căutat să ajungă la un ambient educativ în care formarea intelectuală, disciplina morală şi angajarea religioasă să înainteze împreună. Proiectul de a întemeia o universitate catolică în Irlanda i-a dat ocazia să dezvolte propriile idei cu privire la acest subiect, iar colecţia discursurilor publicate de el sub titlul The Idea of a University conţine un ideal din care pot să înveţe cei care sunt angajai în formarea academică. Şi într-adevăr, ce ţintă mai bună ar putea să îşi propună profesorii de religie dacă nu acel faimos apel al Fericitului John Henry pentru un laicat inteligent şi bine instruit: “Vreau un laicat care nu este arogant, care nu este precipitat în discursuri, care nu este polemic, ci oameni care cunosc propria religie, care să intre în ea, ca să îşi ştie bine poziţia, care ştiu ce cred şi ce nu cred, care cunosc propriul crez aşa de bine încât să dea cont despre el, care cunosc aşa de bine istoria încât să o poată apăra” (The Present Position of Catholics in England, IX, 390). Astăzi, când autorul acestor cuvinte este ridicat la cinstea altarelor, mă rog ca, prin mijlocirea sa şi exemplul său, cei care sunt angajaţi în domeniul învăţământului şi al catehezei să fie inspiraţi la un efort mai mare din viziunea sa, pe care aşa de clar o pune în faţa noastră.

În timp ce testamentul intelectual al lui John Henry Newman a fost acela care, se înţelege, a primit cea mai mare atenţie în vastele literatură despre viaţa şi opera sa, prefer cu această ocazie, să închei cu o scurtă reflecţie despre viaţa lui de preot şi de păstor de suflete. Căldura şi umanitatea care stau la baza aprecierii slujirii sale pastorale sunt exprimate în mod magnific de un alt vestit discurs al său: “Dacă îngerii ar fi fost preoţii voştri, iubiţi fraţi, nu ar fi putut să participe la suferinţele voastre, nici să vă compătimească, nici să aibă compasiune faţă de voi, nici să simtă gingăşie faţă de voi şi să găsească motive pentru a vă justifica, aşa cum putem noi; nu ar fi putut să fie modele şi călăuze pentru voi, şi să vă conducă de la omul vostru vechi la viaţa nouă, aşa cum pot să o facă aceia care vin chiar din ambientul vostru” (“Men, not Angels: the Priest of the Gospel”, Discourses to mixed congregations, 3). El a trăit acea viziune profund umană a slujirii sacerdotale în grija evlavioasă faţă de cei din Birmingham în timpul anilor petrecuţi în Oratoriul întemeiat de el, vizitând bolnavii şi săracii, alinându-i pe cei lipsiţi, îngrijindu-se de cei care erau în închisoare. Nu uimeşte faptul că la moartea lui, mii de persoane au stat la rând pe străzi în timp ce trupul îi era dus la înmormântare la jumătate de milă de aici. După o sută douăzeci de ani, mari mulţimi s-au adunat din nou aici pentru a se bucura de recunoaşterea solemnă de către Biserică a sfinţeniei excepţionale a acestui preaiubit părinte de suflete. Ce mod mai bun pentru a exprima bucuria acestui moment dacă nu aceea de a ne adresa Tatălui nostru ceresc cu mulţumire sinceră, rugându-ne cu cuvintele puse de Fericitul John Henry Newman pe buzele corurilor de îngeri în cer:

Laudă Celui care este Preasfânt în înaltul cerurilor
Şi laudă să fie în adâncimi;
Preafrumos în toate cuvintele sale,
dar cu mult mai mult în toate căile Sale!
(The dream of Gerontius)

(Sursa: Catholica)

* * *

AICI gasiti textul predicii in limba engleza.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s