Dosarul, Iosif Ţon, Tardelaşul
Partea cea mai interesantă a interviului este desigur cea legată de relaţia pe care a avut-o cu Securitatea. Dosarul său, de urmărire informativă a fost deschis în 1973, în perioada în care era în armată şi se încheie în 1989, în vară. „Ultimele documente din dosar, nu au mai ajuns niciodată să fie îndosariate; cred că au dispărut odată cu dosarele arse la Securitatea din Iaşi. Erau, probabil, documentele curente şi ele au dispărut”.
L-am întrebat dacă nu a avut bănuiala că existenţa dosarului său s-a prelungit şi după 1989.. Are motive să creadă că da, unul din colegii săi de la World Vision a fost atenţionat de un sereist să fie foarte atent cu el (DM) fiindcă e „un om foarte periculos”. Mai mult, ginerele său a fost abordat la o petrecere de cineva care s-a recomandat drept şeful SRI, transmiţându-i că dacă ar fi interesat să-şi vadă dosarul el i-ar fi permis acest lucru. „Teribil de ispitit” a rezistat gândindu-se că ar putea fi o capcană. Era înainte ca legea CNSAS-ului să fi trecut prin Parlament. „Ceea ce a însemnat câţiva ani de întârziere pentru că după ce s-a dat legea şi am făcut cerere de acces la dosar am aşteptat mai mult de doi ani de zile să primesc răspunsul şi dacă nu apelam la dl Pleşu care era atunci membru al Consiliului, probabil nu l-aş fi văzut niciodată”. În urma unei călătorii făcute împreună cu Andrei Pleşu, cu care a discutat şi despre dosarul său, a primit, la scurt timp, din partea CNSAS-ului permisiunea de a-şi vedea dosarul. Surprinzător a fost faptul că, odată ajuns la sediul acestei instituţii, a aflat că i s-a trimis înştiinţarea în urmă cu un an de zile dar ea nu a ajuns niciodată la destinatar.
Cele patru dosare deschise pe numele său – nu e vorba doar de unul singur – însumează aproape două mii de pagini. În primele două, numele său de cod este „chitaristul” care vine de la faptul că umbla mereu cu o chitară în spate în perioada când era liderul grupului de tineri din biserica sa, după cum precizează DM. În ultimele două dosare, numele de cod este „ideologul”, provenind de la un text „calomnios, plin de minciuni”, scris de un securist, maiorul de securitate Ioan Mechenie, într-o revistă cu circuit închis. Se numea „Caracter militant” şi era a Comitetului de partid a judeţului Iaşi. „Probabil articolul a fost scris în momentul în care cel de-al 3 dosar a fost închis. Dosarele au fost închise cu regularitate în momentul în care ei au crezut ca m-au pacificat, m-au înfricoşat, m-au făcut ascultător, m-au liniştit.” Acest maior se ocupa în mod special de „secte” (era vorba de o confuzie întreţinută de regim în mod voit pentru a discredita şi cultele recunoscute legal, altele decât cel ortodox).
Consistenţa informaţiei este distribuită uniform pe durata pe care o acoperă dosarul. DM nu consideră că există o perioadă privilegiată din acest punct de vedere.
Deschiderea dosarului său a coincis cu perioada în care toate cultele evanghelice erau atent monitorizate, în mod special cultul baptist.
Începând cu 1973, odată cu revenirea pastorului Iosif Ţon în ţară, după trei ani de studii teologice la Oxford, aveau să se manifeste în lumea evanghelică o serie de acţiuni cu caracter disident.
Iniţial, a fost vorba de o serie de acţiuni, mai exact de texte[1] prin care Iosif Ţon acuza deschis regimul de persecuţia mascată pe care o exercita asupra cultelor neoprotestante. Acestea au produs o emulaţie printre tinerii baptişti, în mod special, dar nu numai. DM l-a cunoscut personal pe Iosif Ţon, a fost prieten cu acesta, chiar dacă exista o diferenţă de vreo 15 ani între ei. „Eram un grup care îl cam urmăream peste tot, îi ascultam predicile, încercam să-l întâlnim…”
Documentele lui Iosif Ţon au fost „elementul care a aprins flacăra”. „Au fost trimise lui Ceauşescum, apoi în afară, citite la Europa Liberă ş.a.m.d. (…) Aceste documente nu făceau decât să «explodeze» imaginea de democraţie în dezvoltare pe care regimul încerca să şi-o construiască în afară. I. Ţon avea experienţa educaţiei britanice, era foarte precis în tot ceea ce spunea” chiar dacă nu a fost „neapărat inspirat în toate lucrurile. De exemplu, textul, Locul creştinului în socialism, „încerca să acrediteze ideea că nu există neapărat o incompatibilitate între creştinism şi socialism, că existau foarte multe suprapuneri Aceasta e o poziţie ideologică care nu este un unicat. E un lucru pe care l-au încercat şi disidenţii ruşi, o încercare de a face loc unei anumite forme de normalitate. A fost o naivitate, după părerea mea”, apreciază DM.
După acţiunile lui Ţon, au urmat altele, ale unui grup de pastori „apropiaţi de el şi influenţaţi de el într-o mare măsura, deşi între ei a existat întotdeauna o mică diferenţă. Ţon e o structură amplă, e un om cu perspective… dar care nu întotdeauna spune tot, care are socotelile lui… şi care gândeşte în perspectivă. Pastorii aceştia erau nişte oameni cu o viziune mult mai pragmatică şi mai îngustă. Ei doreau libertate pentru bisericile lor. Iosif Ţon gândea lucrurile sistemic; gândea despre rolul creştinului în societate! Pe aceşti pastori îi interesa ca ei să-şi poată face treburile lor în biserici şi restul… treaba lor!” „Iosif Ţon are o istorie complicată, el a făcut studii de teologie baptistă la Bucureşti, apoi a avut o perioadă de cădere spirituală, de renunţare la credinţă, a scris cărţi ateiste ca urmare a apropierii lui de o serie de idei ale teologiei liberale, la care nu a găsit răspuns. Richard Wurmbrand, care era unul din mentorii lui, era în puşcărie. Era unul dintre puţinii care ar fi putut să-l ajute şi se pare că după ieşirea sa din puşcărie, în 1964, s-au întâlnit şi l-a ajutat să găsească răspunsuri la lucrurile care îl frământau şi asta a marcat o perioadă de revenire a lui Iosif Ţon. A fost reprimit în biserică după care a plecat în străinătate pentru trei ani de zile, ca să studieze în Oxford. Şi apoi s-a întors. Deci avem, pe de o parte, documentele lui Iosif Ţon care au creat o platformă largă, apoi acţiunile acestor pastori, „tardelaşul”[2] – un grup format din Vasile Taloş, Vasile Brânzei, Geabou Pascu, Iosif Serac ş.a.” Prin Daniel Brânzei, student la seminar, un foarte bun prieten, „păstram legătura cu Iosif Ţon, cu tardelaşul”. Era o filieră „subterană” prin care circulau informaţiile.
[1] Pentru o prezentare istorică detaliată a disidenţei evanghelice din timpul regimului comunist, începând cu acţiunile pastorului Iosif Ţon şi terminând cu ALRC-ul, vezi Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu: Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), în Analele Sighet, vol. 10/2003, pp. 203-227.
[2] E un ardelenism, are sensul de „găşculiţă”, sfat. Daniel Brânzei, fiul unuia dintre membrii săi oferă multe informaţii pe blogul său în legătură cu aceasta.
(Interviu realizat de Ligia Dobrincu.)
Persona 