Poetul a mers la ape de odihna cu sfintii

Sorina si Ionatan Pirosca

Cel mai important poet al evanghelicilor romani, domnul Ionatan Pirosca, un om de care noi n-am fost vrednici, a plecat astazi din universul nostru ingust si va bucura de acum incolo doar urechile Domnului si ale sfintilor cu metaforele lui.

In amintirea acestui dar nepretuit, pe care Dumnezeu l-a luat acum dintre noi, public aici pentru prima data un text pe care l-am scris recent in onoarea lui.

Gasiti, de asemenea, AICI, un excelent text scris de Teofil Stanciu cu aceasta ocazie.

Sărut mâna măriei sale, Poetul!

Înţelepciunea veche spune că atunci când nu mai sunt viziuni, poporul piere.

Trăim astăzi vremuri teribile, la sfârşit de ciclu istoric, şi acum, mai mult decât oricând, am avea mare nevoie de profeţi. Dar ei sunt, îndeobşte, lipsă la apel. Scena este ocupată, mai degrabă, de manageri isteţi, care ştiu să învârtă banii; de păpuşari, pricepuţi la joaca pe coardele conştiinţei; sau de politicieni, meşteri mari la vorbe populare, lipsite de valoare. Până şi teologia, regina ştiinţelor, a ajuns astăzi pe mâna inginerilor. Ei intră cu şublerul şi compasul pe câmpia virgină a cuvintelor sacre şi le siluiesc. lăsându-le vlăguite de sens şi golite de eternitate.

În astfel de vremuri nepereche, singura speranţă care ne mai rămâne este cuvântul poeţilor. Fără preoţi de cinste şi fără profeţi neînfricaţi, ne-a mai rămas doar nădejdea versurilor inspirate ale desfăcătorilor de taine din cuvinte.

V-aţi întrebat vreodată de ce oamenii veştii celei bune sunt cel mai adesea incapabili de a produce artă, artă autentică, artă mare, în adevăratul sens al cuvântului? Eu cred că suntem prea obsedaţi de certitudini şi prea fermecaţi de exactitate. Ne debilizează căutarea fără preget a siguranţei şi ne paralizează teamă că am putea fi greşiţi, undeva, cât de cât, în vreo iotă a slovei celei dătătoare de viaţă. Ca şi cum de preciziunea convingerilor noastre ar depinde cerul şi soarta lumii. Bolnavi de infantilism existenţial, nu putem suporta ambiguitatea şi vrem răspunsuri la cele mai absurde şi mai mărunte dintre întrebările noastre. Dintr-un asemenea aluat nu se poate naşte artă, căci această doamnă năzuroasă şi exigentă nu se mulţumeşte cu platitudini şi cere asumarea de riscuri, fără a oferi vreo garanţie a reuşitei. Artistul este un nebun risipitor, ca Maria, care sparge vasul de alabastru fin şi varsă, printr-un gest de teribilă inutilitate, parfumul scump de nard pe picioarele prăfuite ale profetului din Galileea.

În vremuri nefericite ca acestea, din când în când, Dumnezeu îşi lărgeşte mâna şi ne hăruieşte cu câte un poet. Poetul, ca şi profetul, şade la sfatul lui Dumnezeu şi dezvăluie apoi oamenilor, în vorbe meşteşugite, planurile lui. Evreii din vechime îşi omorau profeţii, căci nu puteau suporta vorbele lor grele de sens şi aducătoare de vină, dar şi de speranţă. Noi, mai civilizaţi, dar deranjaţi în comoditatea noastră placidă de verbul lor ascuţit, ne neglijăm poeţii, şi-i lăsăm să moară în mizerie, pentru ca apoi, aşa cum ne stă bine ca popor, să le ridicăm statui şi să povestim altora ce mari au fost ei şi, prin urmare, ce importanţi suntem noi, chiar dacă lumea, obtuză, nu pricepe asta.

La acest ceas târziu al istoriei, Dumnezeu a dat oamenilor credinţei de la noi un Poet, pe Ionatan Piroşca. Mesajul lui nu strigă în pieţe şi nu e popular între cei ce dau tonul la muzică. În surdină însă, şi pe nesimţite, vorbele lui fermecate se furişează subtil printre noi şi prin noi, făcându-şi lucrarea pentru care au fost izvodite. Nu ştim cât Domnul va mai îngădui cuvintelor lui să se reverse către noi, căci nu suntem vrednici de darul primit. Dar, cum totul e har, să ne bucurăm de el, cât putem, şi să dăm slavă lui Dumnezeu, căci şi el e poet.

Sărut mâna, măria ta, Ionatan, Poetul!