Dobrincu – Locul ALRC in opozitia anticomunista din Romania

Textul de mai jos reprezintă concluzia unui articol care a fost publicat in Analele Sighet, 10, 2003. Am eliminat din text notele de subsol, pe care WordPress nu le poate suporta cum se cuvine. Ele pot fi însă găsite în versiunea completă a articolul, care va fi afişat la finalul acestui post, in format PDF, pentru download. Vă asigur că va fi o lectură foarte interesantă.

* * *

Locul ALRC în opoziţia anticomunistă din România. Retrospectivă asupra unui moment puţin cunoscut al apărării libertăţii religioase şi al contestării comunismului

În anii lui Ceauşescu, „susţinătorii cei mai fervenţi ai campaniei pentru dreptul la practicarea credinţei religioase au fost baptiştii şi alte grupări protestante“, după cum nota un atent observator al realităţilor româneşti. Comparativ cu numărul lor totuşi redus, acţiunea evanghelicilor a reprezentat un moment important în contestarea regimului comunist. Puţin cunoscută după 1989, nevalorizată politic, ea nu a scăpat totuşi observatorilor atenţi, de n-ar fi să amintim decât pe Alan Scarfe, Emil Freund, Vlad Georgescu, Sergiu Grossu, Mihnea Berindei, Dennis Deletant, Virgil Nemoianu, Daniel Barbu etc. În privinţa caracterului ALRC, chiar dacă nu a fost un grup definit politic în mod explicit, el a acţionat în dese rânduri în această direcţie. Solicitarea „unei biserici libere într-un stat liber“, accesul la mijloacele publice de informare, încetarea îndoctrinării ateiste a populaţiei, refuzul de a semna declaraţii de fidelitate faţă de PCR ş.a. sunt exemple concludente în acest sens. După cum s-a mai spus, „creştinii evanghelici se mişcau în mod clar şi curajos în câmpul politicii, promovând reforme care ar fi schimbat nu numai relaţiile Biserică-Stat, ci însăşi natura statului totalitar“ În fapt, ALRC-ul a fost singura organizaţie religioasă din România, germinată în spaţiul baptist, dar devenită curând supraconfesională, care a negat partidului-stat controlul asupra indivizilor, în primul rând asupra conştiinţei lor, dar şi asupra manifestărilor de ordin social. În acelaşi timp, era şi o subliniere a falimentului, e drept că în grade diferite, a organizaţiilor religioase (cultele) controlate mai mult sau mai puţin de stat. După cunoştinţa noastră, nici un alt grup din România nu avea să mai emită asemenea idei radicale până la căderea comunismului.

E de presupus că atunci când, în septembrie 1979, Nicolae Ceauşescu se pronunţa în privinţa drepturilor omului, el să fi avut în vedere şi activitatea ALRC sau poate tocmai pe aceasta. „Libertatea religioasă este pentru acele culte care sunt recunoscute de lege, însă cultele trebuie să respecte legile ţării şi să ajute la construirea statului socialist. Românii nu pot închide ochii la orice încălcare a legii sub pretextul creştinismului“, spunea dictatorul de la Bucureşti.

În anii ’80, confesiunile evanghelice (cele neoprotestante în general) au continuat să beneficieze de o atenţie specială din partea autorităţilor române. Spre exemplu, în texte cu circulaţie limitată doar la înalţii funcţionari ai regimului, denominaţiunile evanghelice – reamintim că erau culte recunoscute prin lege – erau astfel definite: „manifestă o atitudine refractară faţă de cultură, faţă de literatură şi faţă de mijloacele mass-media ale societăţii noastre, desconsideră tradiţia culturală progresistă (a se citi «comunistă», D.D.) a poporului nostru […] se află în afara coeziunii interioare a poporului nostru […] Crează (sic!) dificultăţi muncii de educaţie ştiinţifică şi activităţii de formare a eticii comuniste a tinerilor şi copiilor“. Se sublinia că activitatea cultelor evanghelice (neoprotestante, în general) era „orientată direct să combată activitatea educaţiei desfăşurate de statul nostru“ (subl. D.D.).

Era o recunoaştere a refuzului programatic de înregimentare într-un sistem strict controlat. De fapt, se sesiza crearea unei societăţi (parţial) alternative, care, în bună măsură, a reuşit. Poate e necesar să precizăm că în perioada comunistă, din cele 14 confesiuni existente în mod legal, 10 primeau fonduri de la stat pentru asigurarea unei părţi a salariului slujitorilor de cult. Doar patru denominaţiuni – baptistă, creştină după Evanghelie, penticostală şi adventistă – „invocând raţiuni de doctrină religioasă, au refuzat acest sprijin“, după cum se amintea într-un document oficial al epocii.

O conştiinţă identitară suficient de puternică şi refuzul imixtiunii totale a statului în problemele interne au marcat viaţa bisericilor evanghelice, cel puţin în deceniile 8–9 ale secolului XX. Parţial cunoscut în epocă – informaţiile circulau greu în România lui Ceauşescu – ALRC-ul reprezintă un moment de vârf în refuzul comunismului. În condiţiile în care disidenţa era „un fenomen rar“, acţiunea acestei organizaţii merită atenţia celor care se interesează de trecutul apropiat. Rămân încă destule aspecte de clarificat, cum se întâmplă în genere cu istoria ca obiect de studiu, dar recuperarea secvenţială este un pas obligatoriu spre realizarea ansamblului.

Dorin Dobrincu – ALRC, Analele Sighet, 10, 2003

Advertisements

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

One thought on “Dobrincu – Locul ALRC in opozitia anticomunista din Romania”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s