Tinjirea dupa Dumnezeu – 2

Richard Foster & Gayle Beebe,Tânjirea după Dumnezeu. Şapte căi ale devoţiunii creştine, Editura Casa cărţii, Oradea, 2009

Calea a doua – Viaţa spirituală ca o călătorie

Prezentare de Estera Popovici

Preocuparea autorilor cărţii Tânjirea după Dumnezeu, Richard Foster şi Gayle Beebe, este aceea de a studia şi de a înţelege meandrele procesului de formare spirituală a creştinului. Ca punct iniţial al acestui traseu ei consideră prioritatea iubirii faţă de Divinitate; această iubire este văzută ca principiu ordonator al tuturor celorlalte „iubiri” şi acţiuni ale omului.

În al doilea capitol al cărţii, viaţa este privită ca o călătorie „spre inima Domnului, spre cămările subterane ale sufletului, spre necunoscutul spiritual”. Omul îşi găseşte împlinirea dedicându-se acelor activităţi şi relaţii care conferă semnificaţie maximă existenţei sale, supunându-se, în acelaşi timp, unui proces al devenirii. Pentru a ilustra această concepţie asupra vieţii, autorii fac apel la scrierile unor importanţi gânditori sau teologi, care au trăit în diverse perioade istorice.

Evagrie Ponticul (345-399) a dezvoltat o concepţie despre natura evolutivă a spiritualităţii creştine, concepţie care a influenţat creştinismul până în perioada contemporană. Opera sa cea mai importantă, Monichikos, sondează sufletul omenesc şi este un „ghid” al întoarcerii omului de la o existenţă înstrăinată de Adevăr la una în comuniune intimă cu El. În prima carte, Tratatul practic, carte dedicată vieţii ascetice şi disciplinei, el identifică opt gânduri ale răutăţii cu care se confruntă fiecare om. Efectele distructive ale acestora pot fi învinse doar prin orientarea omului spre dobândirea celor opt virtuţi divine care le corespund în mod direct şi cu care se află în antiteză: cumpătarea – lăcomia, blândeţea – mânia, generozitatea – iubirea de bani şi avariţia, bucuria – invidia, umilinţa – trufia, curăţia – desfrânarea, stăruinţa – lâncezeala şi descurajarea neliniştită, înţelepciunea – întristarea şi depresia. A doua carte, Gnosticul, este o pledoarie pentru înţelegerea raţiunilor realităţilor lumii create, pentru a ajunge la cel mai înalt nivel, descris în Capete Gnostice, când omul ajunge să Îl contemple pe Dumnezeu prin adevărata rugăciune.

George Herbert (1593-1633) a trăit într-o perioadă înnegurată a istoriei, fiind contemporan cu Războiul de 30 de ani dintre catolici şi protestanţi (1618-1648), care a devastat continentul european. Acest război a ruinat, de asemenea, şi încrederea oamenilor în realităţile proclamate de o religie care se exprima prin lupte fracţionare între creştini. G. Herbert oferă o alternativă la această situaţie, folosind limbajul poetic ca expresie a credinţei sale. Prin intermediul metaforei, el articulează o perspectivă sacramentală a existenţei, în care Scriptura, rugăciunea, comunitatea şi viaţa ordonată a anului bisericesc sunt cadrul în care omul se relaţionează la Dumnezeu. Acest proces nu poate fi, însă, lipsit de suferinţă: „Aşa tăios e cel mai drag Prieten, iar rana Lui e leac, nu vatămă… / Şi-acest soi de-nceputuri duc… la ţintă…” (Paradis).

Una dintre capodoperele literaturii universale este Călătoria pelerinului, în care John Bunyan (1628-1688) a meditat, în timpul lungilor perioade de detenţie datorate credinţei, la modul în care omul progresează în cunoaşterea lui Dumnezeu. Protagonistul operei sale este Creştinul, care slujeşte ca model pentru înţelegerea modului în care deciziile şi alegerile pe care şi le asumă omul, provocările şi oportunităţile pe care le întâmpină, constituie toate împreună mediul în care el se întâlneşte cu Creatorul său.

Thomas Merton (1915-1968) a exprimat tânjirea omului după Dumnezeu analizând progresul pe care acesta îl face de la acţiune la contemplare şi, de aici, la contemplarea activă. Scriitorul a mărturisit că şi-a găsit sursele  energiei creative în relaţiile cu prietenii, în opere literare, în rugăciune şi în Biserică, în care vedea „sensul tuturor lucrurilor create”. Este memorabilă expresia din finalul scrierii sale, The Seven Storey Mountain: „Aici se încheie cartea, însă nu şi căutarea”.

Sensul omului, ca fiinţă a devenirii aflată într-o continuă dinamică, este să crească, să se maturizeze, să privească darul vieţii ca o călătorie spre Dumnezeu. Aceasta este calea prin care el îşi realizează vocaţia de a se uni cu Divinul încă din această viaţă, gustând încă de acum din plinătatea veacului care va veni.

Advertisement