Despre Iosif Ton si nevoia de reconciliere intre evanghelicii romani

Câteva consideraţii pe marginea schimbului de mesaje între Doru Motz şi Iosif Ţon

Despre raporturile lui Iosif Ţon cu Securitatea s-au scris si s-au spus foarte multe lucruri, unele adevărate, foarte multe absolut inventate sau imaginate. Din păcate, cu cât un om este mai cunoscut, cu atât riscă să fie ţinta atenţiei, binevoitoare sau răuvoitoare, a multora.

Iosif Ţon este vinovat, cel puţin în parte, de aceste discuţii, deoarece păstrarea tăcerii cu privire la o chestiune devenită publică – aşa cum a fost colaborarea sa cu Securitatea – nu putea decât să alimenteze suspiciunile celor care îl invidiau, îl antipatizau ori pur şi simplu îl urau, din tot felul de pricini. Cu siguranţă, el va fi avut motivele sale, pe care nu le-a explicat, dar rămân la convingerea că această decizie nu i-a făcut bine nici lui, nici comunităţii evanghelice din România.

Repet aici ceea ce am mai spus şi altădată. Consider că cea mai mare greşeală a lui Iosif Ţon (şi a altora ca el) a fost aceea că n-a făcut public, cel puţin după plecarea din România, faptul că a semnat cândva un angajament de colaborare cu Securitatea şi că apoi a rupt definitiv acea relaţie (dacă într-adevăr este aşa, ceea ce eu, în absenţa unor dovezi contrarii, tind să cred). Dacă ar fi făcut-o, cred că multe dintre aceste speculaţii ar fi fost evitate.

Nu toate însă. Există un episod din această „epopee” care încă necesită clarificare. Iosif Ţon afirmă că după căderea regimului comunist a avut o întâlnire cu colonelul care a orchestrat elaborarea scrisorilor care încercau să acrediteze ideea că Iosif Ţon şi-a continuat colaborarea cu Securitatea şi după revenirea lui în biserică. Ţon afirmă ca Paul Negruţ şi Vasile Taloş au fost martori la această întâlnire. Ori Paul Negruţ contestă public faptul că această întâlnire ar fi avut loc, în vreme ce Vasile Taloş tace. Este evident că cineva minte în această chestiune. Şi cred că Vasile Taloş, oricât i-ar fi de greu, are datoria morală, de lider creştin responsabil, să facă lumină în această chestiune.

De asemenea, deşi se poate să mă înşel, cred că Iosif Ţon a făcut o altă greşeală, care cu siguranţă că a alimentat şi mai mult suspiciunile legate de aşa-zisa continuare a colaborării sale cu Securitatea. Repet, se poate să mă înşel, dar tind să cred că Iosif Ţon a făcut aceeaşi greşeală cu aceea a unora dintre foştii disidenţi sovietici, şi anume, a considerat probabil că este suficient de inteligent şi de abil pentru a se folosi de Securitate în folosul comunităţii evanghelice din România. Sunt absolut sigur că a făcut acest lucru cu cele mai bune intenţii. Din păcate, această strategie a condus întotdeauna, într-o măsură mai mare ori mai mică, la compromiterea morală a celor care au adoptat-o.

Există persoane, unele dintre ele foşti colaboratori apropiaţi ai lui Iosif Ţon, care cred că el a continuat să colaboreze cu Securitatea şi după revenirea în biserică, atunci când a fost recuperat din perioada de apostazie prin care a trecut. În definitiv, este dreptul lor să creadă ceea ce vor. Dacă însă, la Judecata cea mare, vor descoperi că au făcut o mare nedreptate, atunci cred că vor avea o problema serioasă. Sper că aceştia, măcar din când în când, încearcă să-şi examineze conştiinţa cu privire la acest serios risc.

Alţii îi sunt adversari lui Iosif Ţon pentru că au probleme personale cu el: istorii de familie, certuri in biserica, invidii, amărăciuni legate de anumite atitudini sau decizii ale lui Iosif Ţon cu privire la ei sau la cei apropiaţi lor.
Şi în acest domeniu cred că Ţon are suficiente lucruri să-şi reproşeze. Căci, dincolo de marile lui calităţi şi realizări, trecute şi prezente, pe care orice om obiectiv le va recunoaşte, el poate fi uneori extrem de abraziv şi de autocratic (în definitiv este şi el un om al epocii lui, ca noi toţi, cei care am trăit mai mult de 20 de ani sub comunism). Am simţit eu însumi, pe pielea mea, în mai multe rânduri, aceste contondenţe.

De asemenea, Iosif Ţon are şi el orgoliile lui (oamenii mari au, de cele mai multe ori, orgolii mari). Aceasta l-a făcut să se înconjoare adesea cu linguşitori, gata să-i facă pe plac ori să-l laude, pentru un folos sau altul. Este un păcat de care, din păcate, aproape niciunul dintre liderii evanghelici români nu este străin. Uneori Iosif Ţon a trebuit să plătească pentru greşelile în care l-au împins, într-un fel sau altul, aceşti yesman-i.

Ţon are însă o calitate pe care am văzut-o la foarte puţini lideri evanghelici români. El are capacitatea de a se smeri şi de a-şi recunoaşte greşelile, atunci când Duhul Domnului îl convinge de ceva. Există, bineînţeles momente sau acţiuni ale lui în care ne-am fi aşteptat să facă asta şi n-a făcut-o. Dar este suficient să ne uităm la propriile noastre laşităţi şi să devenim mai toleranţi. În definitiv, Dumnezeu n-a terminat încă să lucreze la sfinţirea lui Iosif Ţon. Şi, să sperăm, nici la a noastră. Să avem deci răbdare.

Desigur, aşa cum se ştie, sunt oameni care nu pot fi niciodată suficient de convinşi de sinceritatea sau profunzimea căinţei altora. Din fericire, Dumnezeu a decis să păstreze pentru sine însuşi autoritatea de a valida autenticitatea pocăinţei cuiva, aşa încât suntem pe mâini bune. În mod straniu însă, aceiaşi oameni nu se simt nicidecum obligaţi să aibă aceleaşi aşteptări de la ei înşişi ori de la cei din propria lor partidă. Mi-aş dori să-i văd şi pe alţi lideri evanghelici făcând asta, cel puţin în această măsură.

Am spus toate acestea pentru a explica faptul că nu sunt deloc surprins de reacţia rece a liderilor evanghelici români la acest remarcabil moment de reconciliere. Indiferent de ceea ce cred aceştia despre Doru Motz sau Iosif Ţon, ei ar fi trebuit să fie primii care să aprecieze un act atât de rar şi de necesar între evanghelicii români. Atunci când un păcătos (ori doar unul care a greşit ceva) se căieşte de păcatul lui, întreg cerul se bucură. Întreg cerul, dar nu şi unii dintre liderii noştri.

Închei exprimându-mi profunda apreciere pentru curajul şi smerenia lui Doru Motz (pe care nu-l cunosc personal, dar despre care ştiu câte ceva, căci a studiat în Iaşi). Căinţă lui publică nu va rămâne fără ecou între cei cu inimă curată şi va fi, cu siguranţă, răsplătită în ceruri. Mă bucur că Duhul Domnului l-a convins că ceea ce a făcut cu 25 de ani în urmă a fost greşit. Căci el singur cunoaşte cu adevărat gândurile şi intenţiile inimii. Esenţial este însă că mărturisirea a fost făcută şi, de asemenea, că ea a fost acceptată cu acea nobleţe a spiritului care mă face să-l consider în continuare pe Iosif Ţon drept cel mai important lider evanghelic român, după Richard Wurmbrand.