Oameni bogaţi sau oameni de calitate?
Există oameni de calitate şi între săraci, şi între bogaţi. Dar discuţia despre bogăţie si sărăcie s-a născut din citatul lui Pavel, care se referă în mod special la faptul că în Biserică nu sunt mulţi oameni bogaţi sau din păturile intelectuale. Şi asta nu pentru că Evanghelia nu poate satisface aşteptările intelectuale ale oamenilor cultivaţi.
Dacă ne uităm de-a lungul istoriei, Biserica creştină a atras în rândurile ei oameni de o excepţională calitate intelectuală. Este suficient să amintim pe Augustin, care este de departe cel mai important gânditor al vremii lui. Să-i mai amintim pe Părinţii capadocieni (Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz, Vasile cel Mare), oameni care au fost filosofi de înaltă clasă, au fost creatori de şcoală, iniţiatori de activităţi de caritate, cu un răsunet extraordinar pe vremea lor. Oamenii aceştia au fost dătătorii de direcţie ai vremii lor.
I-am lăsat să ne conducă!
Deci a fi creştin nu presupune nicidecum a fi ignorant. Creştinismul poate atrage oameni de cea mai înaltă calitate. Din nefericire, după secolul al XVIII-lea, mai ales în urma atacului concentrat al iluminismului asupra Bisericii, s-a petrecut un fenomen de retragere a bisericii în spaţiul privat, şi o lăsare a spaţiului public în mâna intelectualilor seculari.
Un bun exemplu în acest sens este “mişcarea pietistă”, care a apărut în special în Germania, în spaţiul luteran, dar care a afectat întreaga mişcare evanghelică. Pietismul este una dintre rădăcinile tradiţiei evanghelice care a marcat cel mai mult spiritul evanghelic. Este puţin cunoscut faptul ca într-un fel, liberalismul teologic s-a născut. între altele, ca reacţie la pietism.
Pietismul, ca sa definim termenii în sensul în care îi folosim aici, reprezintă o concentrare dominantă pentru cultivarea vieţii spirituale lăuntrice si o retragere din sfera publică, considerată a fi un mediu păcătos, stricat, dominat de cel rău. Accentul pe care l-au pus pietiştii asupra evlaviei personale este unul necesar, şi trebuie să fie recunoscut ca atare.
Retragerea din sfera publică însă a avut efecte nocive asupra mărturiei creştine în ultimele două-trei secole. Din pricina acestei retrageri, în primul rând, observăm manifestarea masivă în spaţiul public a ideilor socialiste, ateiste, evoluţioniste, în detrimentul gândirii creştine în general.
Aceasta a dat naştere liberalismului, pentru că o serie de teologi, germani în special, au observat că creştinismul încetează să mai ofere o şansă societăţii. Si atunci problema pe care ei si-au pus-o, începând cu Schleiermacher, a fost aceea de a oferi o şansă „dispreţuitorilor cultivaţi” ai Evangheliei. Din nefericire, ei au făcut aceasta în termeni care au afectat esenţa mesajului creştin.
Persona 
Domnule Terinte,
Inclin sa va dau dreptate in ceea ce scrieti aici. Biserica in care ma inchin, Strajerul, asa cum stiti deja, exploreaza forme de inchinare mai liturgice, in contextul traditiei penticostale, din care face parte: muzica este una care inradacinata biblic si teologic, conducind la meditatie si adorare trinitara, invatatura exploreaza sistematic cartile Bibliei, interpretate in lumina intregii istorii a gindirii crestine, inclusiv aceea a Sfintilor Parinti, desigur, cititi in cheie evanghelica, etc. etc. Din pacate este, probabil, singura biserica de acest gen din tara.
Aceasta directie este insa explorata in mod serios in multe loocuri in lumea evanghelica. Despre aceasta scrie regretatul Robert Webber in cartea sa The Younger Evangelicals. Facing the Challenges of the New World, pe care o recomand cu mare caldura celor interesati de aceasta discutie.
LikeLike
Nu mi-am format inca o opinie despre Ravi Zacharias, desi impresia mea este ca si el opereaza cu paradigma modernitatii, chiar daca o varianta mai soft.
Eu nu sunt un mare fan al apologeticii, mai ales in felul modernist practicat de exemplu de McDowell. Pina si el insa a observat ca in postmodernitate genul de intrebari (daca se mai pun intrebari) si genul de asteptari ale omului postmodern (ne place, nu ne place, acestuia trebuie sa-i dam marturie despre Cristos) sunt altele decit cele puse de omul secolelor al XIX-lea si al XX-lea. Multi insa dintre evanghelici, din pricina radacinilor fundamentaliste care inca le domina gindirea, nu par sa fi observat inca schimbarea de paradigma, sau, daca au observat-o, se lupta cu postmodenitatea, ca si cind ciontestind-o ar putea schimba ceva. Este ca si cum ai incerca sa stingi soarele inchizind ochii.
LikeLike
Dar despre contemporanul Ravi Zacharias, unde l-ati incadra?
LikeLike
Praise and worship, încotro?
Am momente în care mă întreb cum va fi arătând, formal vorbind, închinarea din bisericile noastre peste vreo 10-15 ani. Am crescut într-o biserică ultra-conservatoare din nordul Moldovei, în care rugăciunile se făceau în mare parte pe genunchi, nu aveai voie să ridici mâinile în timp ce cântai pentru că era semn al decadenţei occidentale, iar de tobe nici nu-ţi trecea prin cap să aminteşti.
În prezent slujesc într-o biserică din capitală, în care se cântă praise and worship, se folosesc tobe şi chitări electrice şi pot predica într-o ţinuta mai lejeră, fără teama de a fi catalogat drept neglijent sau “americănos”. Este ceea ce tinerii mei numesc o biserică “cool” (cel puţin la slujba duminicală de seara). Există şi voci care denunţă asemenea stiluri de închinare ca pe nişte semne rău vestitoare. Teologul reformat Michael Horton, unul dintre autorii volumului “Ortodoxie şi evanghelism”, consideră că “bisericile noastre seamănă din ce în ce mai mult cu niste mall-uri sau cu nişte teatre”, în care este greu să mai simţi prezenţa unui Dumnezeu transcendent, înaintea căruia tot pământul trebuie să tacă. Vârstnicii noştri tind să “profeţească” în termeni apocaliptici o degenerare a închinării către forme din ce în ce mai ireverenţioase.
În aceste condiţii, cum spuneam, am momente în care mă întreb care-o mai fi “moda” în închinare peste vreo 10-15 ani? Până unde se va merge? Voi fi oare şi eu mâine asemenea celor care astăzi afurisesc formele de închinare şi stilurile de muzică mai noi? Aruncând o privire în curtea vecinilor de peste Ocean, de la care am importat cam tot ce a pătruns nou în “liturghia” noastră neoevanghelică, ne vom da seama, cred, cam pe unde vom călca şi noi peste ceva vreme, ce-i drept. Ce se poate zări în peisajul liturgic al evanghelicalismului american? Nu este o noutate ceea ce ne reaminteşte şi Horton, că în Occident “mulţi tineri aflaţi în căutarea unei relaţii profunde cu Dumnezeu caută dincolo de clişee şi superficialitate şi sunt atraşi de transcendenţa şi misterul ortodoxiei”. E drept că la ei spiritualitatea ortodoxă este o floare mai rară şi relativ nouă şi de aceea mai atrăgătoare. La noi nu cred că va fi cazul, pentru că ortodoxia nu li se arată oamenilor atât de misterioasă ca acolo.
Totuşi, un fenomen relativ recent despre care îi aud vorbind pe tot mai mulţi pastori americani este acela al redescoperirii formelor clasice de închinare de către tinerii evanghelici, iar la baza acestei tendinţe stă aceeaşi motivaţie: tânjirea omului postmodern după transcendenţă, după o relaţiea tainică cu Dumnezeu, după atmosfera de mister a închinării mai contemplative şi mai puţin zgomotoase. În cadrul unui dialog pastoral (pastors panel) organizat la Dallas Theological Seminary, pastorul Matthew St. John, de la Scofield Bible Church, mărturisea că în biserica în care slujeşte se manifestă deja acest fenomen, iar cei care îl promovează cu entuziasm sunt chiar tinerii.
Personal, sunt înclinat să cred că într-acolo ne îndreptăm şi noi, deşi atmosfera generală este încă departe de aşa ceva, pentru că la noi există biserici care abia acum descoperă bucuria schimbării adusă de introducerea muzicii contemporane. Aş dori totuşi ca prin această încercare de a scruta viitorul să le vin în ajutor în primul rând celor frământaţi de grija închinării de mâine. Trebuie să fie liniştiţi pe de o parte pentru că, zic eu, nu se va ajunge la dezmăţul general de care se tem, iar pe de altă parte pentru că s-ar putea ca până la urmă să revenim “natural” la tradiţiile pe care ei încearcă acum să le sanctifice.
Un reputat preot profesor ortodox opina recent că n-ar fi rău ca şi pastorii penticostali să poarte un veşmânt sacerdotal. Poate n-ar strica, încetul cu încetul, să ne obişnuim totuşi cu gulerul clerical.
LikeLike
De acord, in ce privinta analizei primei parti a lucrarii lui Schaeffer. Asta spunesam si eu, in mare. Ceea ce treceti insa cu vederea este o schimbare clara marcata de ultimele lui 2-3 carti. Citi interviurile lui Os Guinness despre ultima p[erioada a vietii lui Schaeffer si veti intelege ce vreau sa spun.
In ce priveste ieremiadele, sunt totusi diferente majore intre cei doi, chiar daca amindoi au fost numiti ‘profeti’. Si pa buna dreptate. Daca primul a fost in mod clar ‘inspirat’, actiunile si pozitiile din urma celui de al doilea sunt adeseori contestabile.
LikeLike
Si pe mine Schaeffer m-a influentat si nu putin. Nu pot fi de acord insa ca a functionat in paradigma rationalista, exclusiv. Mai ales datorita sotiei lui, influenta pietista a fost serioasa si deloc neglijabila. Implicarea activa in lupta anti-abortion si celelalte “fundamentalisme” care i se imputa trebuie intelese in context: el vede prabusirea Americii ca rezultat al abandonarii valorilor biblice. Motiv pentru “ieremiade” si marsuri, filipice, “tunete si fulgere”. Daca pe Ieremia il intelegem ca nu putea asista pasiv la dezintegrarea poporului sau , de ce l-am judeca mai aspru pe Schaeffer? Eu cred ca Schaeffer si-a depasit limitele scolii teologice in care s-a format cand a iesit din criza lui majora, urmata de infiintarea L Abri si plantarea “propriei” biserici. De atunci devine mult mai tolerant si dispus la co-laborari altadata de neconceput.
LikeLike
Schaeffer este unul dintre oamenii care m-au influentat foarte mult in perioada de formare si cred ca ma pot pronunta in cunostinta de cauza.
Din nefericire pentru el, Schaeffer n-a reusit sa se desprinda de paradigma rationalista care controleaza inca scoala teologica in care s-a format. Tocmai aceasta l-a impins spre fundamentalism in ultima perioada a vietii lui. Pacat, pentru ca ‘incrincenarea’ din ultimele carti este in contrast acut cu textele lui anterioare, mult mai nuantate si mai echilibrate.
Desigur, se poate sa nu fiti de acord cu mine, dar sper sa recunoasteti ca ceea ce spun are sens si nu este pura ‘incrincenare’.
LikeLike
Au fost totusi si crestini care au inteles necesitatea ca Hristos sa fie reprezentat si “la nivel inalt”: Francis Schaeffer, Nicolae Steinhardt… ca sa ma refer doar la secolul trecut si doar la un reprezentant international si unul autohton.
In ce priveste fundamentalistul Francis Schaeffer, ma tare indoiesc ca opera cu “paradigma perdanta” a rationalismului iluminist. Ma tem ca dvs aveti o problema cu fundamentalistii… Insa ranile trecutului nu justifica decat partial incrancenarile prezente.
LikeLike
Daca am facut aceasta afirmatie, inseamna ca o consider importanta si cred in ea.
Diferenta dintre mine si fundamentalisti este ca acestia incearca sa introduca intre lucrurile centrale pentru esenta mesajului crestin lucruri care n-au fopst niciodata acolo. In plus, fundamentalistii au aceieasi problema ca si liberalii. Opereaza cu o paradigma perdanta: rationalismul iluminist.
LikeLike
“Si atunci problema pe care ei si-au pus-o, începând cu Schleiermacher, a fost aceea de a oferi o şansă „dispreţuitorilor cultivaţi” ai Evangheliei.”
Iata un adevar care in mijlocul dezbaterilor se cam uita: ” Din nefericire, ei au făcut aceasta în termeni care au afectat esenţa mesajului creştin.”
Fie sa nu-l uitam oricit de bune intentiile ne-or fi.
LikeLike