Orthodoxie vs ortodoxie – 10 – Rolul laicatului in Biserica

Unul dintre fenomenele cele mai interesante, pe plan spiritual, din ultimii ani, în România, este fără îndoială reintrarea laicilor în viaţa activă a Bisericii. …Resurecţia laicatului reprezintă, după mine, speranţa majoră a BOR. În a treia parte a articolului de faţă doresc să mai insist asupra acestui motiv de speranţă…

Termenul „laic” desemnează, în literatura patristică, pe credinciosul care nu este îndrituit să oficieze taina liturghiei. El îşi defineşte aşadar sfera semantică în raport cu un alt termen religios, diferenţa dintre laic şi sacerdot nefiind una de esenţă, ci pur şi simplu de competenţă…

De frica ereziilor sau numai de frica lui însuşi (cine poate şti?) clerul riscă să blocheze toate intrările Bisericii, izgonind astfel odată cu primejdia contaminării şi suflul revigorant al harului. Când preoţii blochează astfel orice cale de acces către Trupul viu al lui Isus, laicii sunt chemaţi să intervină direct şi fără complexe, să deschidă larg, uşile templului şi să spargă ferestrele cu „piatra neţinută de nici o mână” (Daniel 2).

Laic nu înseamnă aşadar „necredincios,” după inculta modă franţuzească. Laici suntem, dimpotrivă, toţi cei care ne reclamăm de la Simbolul credinţei creştine, fără armura odăjdiilor, prerogativelor şi îndatoririlor preoţeşti… (Cristian Bădiliţă, Orthodoxie vs. ortodoxie, pp. 27–29)

* * *

Găsesc mai sus două importante motive de bucurie.

Mai întâi, mă bucur că domnul Bădiliţă pare să fie de acord cu ceea ce am scris în teza mea de doctorat cu privire la necesitatea redescoperirii rolului laicilor în ortodoxie. La cât de „înghesuită” şi de incompetentă (biblic, teologic şi eclesial) este majoritatea clericilor, singura şansă a Bisericii Ortodoxe este afluxul de sânge proaspăt, dinspre spaţiul laicatului.

Aş dori totuşi să mă distanţez puţin de poziţia domnului Bădiliţă cu privire la diferenţa dintre laici şi clerici. deşi cred că înţeleg ce vrea el săî spună, din punctul de vedere al teologiei Reformei aş spune mai degrabă că este vorba de o diferenţă de “vocaţie” sau de “chemare”.

Din păcate, mă tem că în curând va trebui să vorbim despre această problemă în spaţiul evanghelic, din pricina clericalizării barbare a acestei tradiţii eclesiale în ultimele două decenii.

Mare păcat că securiştii Bisericii au lichidat rapid mişcarea iniţiată de Grupul de reflecţie pentru reînnoirea Bisericii, iniţiat imediat după 1990 (din care, trebuie să ne amintim, a făcut parte şi actualul Patriarh). O tăcere grea, un fel de silentio stampa, dacă chiar omerta, înconjoară astăzi acest extraordinar eveniment din istoria Bisericii din România. De ce oare? Ştie cineva?

Mă bucur, de asemenea, că şi domnul Bădiliţă acuză aici incultura crasă a celor care (francezi sau români, creştini sau nu) confundă laicitatea cu necredinţa şi secularismul.

Fraţilor, „laic” este contraponderea eclesială a „clericului” (care, a propos, înainte şi alături de punerea deoparte pentru slujba preoţiei speciale, este în primul rând, în sensul larg al cuvântului, „laic”, adică membru al poporului lui Dumnezeu (gr. laos).

Dacă vrem să ne referim la spaţiul opus religiosului, atunci trebuie să folosim termenul de „secular”. Oare când vor învăţa „’telectualii“ noştri aceste chestiuni elementare? Se vede însă că la Academia „Ştefan Gheorghiu” nu se studiau asemenea lucruri.

Advertisement