O aventura afghana – 8 – Suport spiritual pentru staff-ul World Vision

În seara vizitei în oraş, am condus un timp de închinare pentru colegii mei expatriaţi; în fiecare duminică seara echipa petrece cam o oră citind împreună Scriptura, discutând textul citit şi rugându-se. Sub raport formal, folosesc tiparul evanghelic clasic: un text biblic, o predicuţă (însoţită uneori de o discuţie) şi o rugăciune liberă; fie tiparul liturgic (directorul national este anglican high church): lecturi biblice, şi rugăciuni responsoriale scrise.

Grupul nu cântă aproape niciodată, ceea ce este o mare pierdere. Eu i-am făcut să cânte două imnuri Taize şi le-a plăcut. Sper s-o mai facă şi altădată.

Dacă aveau la dispoziţie un proiector digital, aş fi folosit pentru încheiere o mică liturghie celtică pe care o pregătisem pentru contextul World Vision. Dar cum nu aveam, am decis să apelez la forma mixtă de închinare liberă de tip evanghelic şi de rugăciuni de tip liturgic.

Am citit pentru învăţătură Romani 12, mai întâi în versiunea clasică American Standard Version (slavă Domnului pentru E-Sword) şi apoi în superba versiune parafrazată a lui Eugen Petersen, numită The Message. Pe parcursul celei de a doua lecturi m-am oprit din când în când pentru a adăuga câteva note expozitive şi de exortaţie, accentuând mai ales relevanţa textului (dimensiunea transformării permanente a gândirii în raport cu Cristos, importanţa împlinirii chemării specifice a fiecăruia la slujire şi importanţa relaţiilor personale dintre ei ca echipă, pentru mărturia creştină înaintea colegilor musulmani, pentru care viaţa lor este ca o carte deschisă, care fie îi va face şi interesaţi de Cristos, fie îi va închista poate pentru totdeauna la Evanghelie). Le-am spus în final, că într-o zi Dumnezeu va cere Afghanistanul din mâna lor şi mă rog ca nici unul dintre ei să nu fie ruşinat în ziua aceea.

Vă întrebaţi poate, ce fel de mărturie pot depune colegii mei în condiţiile de acolo. Mai întâi iată câteva detalii despre aceste condiţii.

Afghanistanul este oficial o republică islamică. Aceasta înseamnă că legea islamică, Sharia, este lege de stat. Aceasta înseamnă ca Afghanistanul nu este o democraţie, în sensul comun al cuvântului, chiar dacă în ţară există mai multe partide şi au loc alegeri (relativ) libere.

Proclamarea în public a unei alte religii decât islamul (denumită în mod abuziv prozelitism) este interzisă prin lege. Cei care încalcă această prevedere legală sunt pasibili de închisoare.

Cei care eventual se convertesc la alte religii, riscă să fie condamnaţi la moarte prin spânzurare. In mod oficial, în ţară nu există afghani creştini, (desigur există afghani creştinaţi în diaspora). Această însă nu înseamnă că nu există afghani care se închină în secret lui Issa (numele arab al lui Isus), care în Islam este recunoscut ca Profet, alături de Avraam şi desigur Mohamed. Este foarte posibil, deşi nu am date concrete în acest sens, ca şi în Afghanistan să existe ceea ce îndeobşte sunt numiţi ,,ucenici musulmani ai lui Isus” – musulmani convertiţi în secret la creştinism, în urma mărturiei unor misionari (rareori), în urma mărturiei şi slujirii dezinteresate, adesea fără cuvinte, a unor creştini (de cele mai multe ori situaţia World Vision) şi, cel mai adesea, în urma unor visuri, vedenii şi minuni, fără o legătură directă cu alţi creştini.

Această mişcare, promovată de Navigatori şi de Open Doors între altele, este destul de controversată, mai ales de creştinii dintre arabi şi musulmani (atenţie, nu toţi arabii sunt musulmani – bisericile creştine arabe sunt printre cele mai vechi, alături de cele armeneşti şi georgiene – şi nici toţi musulmanii nu sunt arabi – de fapt, în lume există mai mulţi musulmani ne-arabi decât arabi.

Aceşti ,,ucenici musulmani ai lui Isus” se închină lui Cristos ca Dumnezeu, citesc Scriptura şi se roagă lui ca Mântuitor, dar nu părăsesc sub raport cultural contextul islamic şi adesea alături de întâlnirile lor secrete, pentru comuniune şi învăţătură creştină, continuă să meargă vinerea la moschee.

Vinerea, iar nu duminica – zi obişnuită de lucru în ţările islamice – este ziua în care aceşti creştini se întâlnesc pentru închinare, aşa cum creştinii mesianici (cu care suntem oarecum mai obişnuiţi) sărbătoresc sâmbăta, nu duminica.

Nu am avut personal contacte cu asemenea creştini, deşi ştiu de mulţi ani, mai ales din povestirile Navigatorilor despre existenţa lor. Se pare că există în lume milioane de astfel de creştini secreţi. Brother Andrew a scris o carte despre aceasta, pe care din păcate n-am apucat încă s-o citesc.

Sunt sigur că aceste lucruri sunt năucitoare şi creatoare de confuzii pentru unii dintre cititori, dar n-am ce face. Asta este realitatea. Adevărul – neplăcut, greu de acceptat şi extrem de complicat – este că metodele clasice de misiune se dovedesc, de mai mult de un mileniu, a fi ineficiente, dacă nu cumva chiar falimentare în spaţiul islamic.

Această mişcare este doar unul dintre mijloacele de a răspunde acestei dileme. Nu ştiu dacă acesta este cu adevărat răspunsul. Colegul meu, Chawakat Moukarry, specialist al World Vision în materie de islam, este sceptic în acest sens. Alţi specialişti în Islam sunt însă mult mai optimişti decât el în această privinţă. În ceea ce mă priveşte, nu mă socotesc competent să tranşez această dilemă, dar structural sunt înclinat să privesc cu foarte mare simpatie această strategie misionară.