Invitaţia la nunta Arh. Malkhaz
Cu catva timp in urma am petrecut cateva zile in compania arhiepiscopului Malkhaz, liderul baptistilor din Georgia. Pentru a avea suficient ragaz sa povestim, episcopul m-a invitat sa-l insotesc in plimbarea lui de fiecare sambata pe coclaurile Georgiei. Acesta este sigura perioada a saptamanii in care Malkhaz are vreme sa povesteasca pe indelete cu cei care il cauta; este, trebuie sa recunoasteti, un context ideal pentru ucenicia peripatetica.
Am inceput plimbarea noastra pe o vreme mizerabila, in noroaie care ne ingreunau mersul. Dar nu ne-am lasat si s-a meritat. Pe masura ce urcam spre creasta muntelui, am fost dintr-o data invaluiti in ceata si m-am simtit imediat ca si cand as fi urcat cu Moise pe muntele Sinai. Malkhaz urca inaintea mea si i-am spus, glumind, sa-mi arate si mie tablele legii cand le va primi.
Textul de care ne ocupam aici ne introduce intr-o atmosfera asemanatoare, cu o importanta diferenta insa. Lucrurile se petrec cu adevarat pe Sinai si ceata nu este un simplu fenomen meteorologic, ci anticiparea prezentei reale a Domnului. Nu-i de mirare ca evreii n-au avut nicidecum chef de gluma, ci, dimpotriva, s-au umplut de frica si cutremur.
Dar nu despre asta vreau sa va vorbesc acum, ci despre modul in care manifestarea prezentei Domnului contribuie la intarirea autoritatii slujitorului ales de el sa conduca poporul.
De vreo trei secole „luminate“ incoace, conceptul de autoritate a devenit unul eminamente suspect. Traditia evanghelica, nascuta in zorii modernitatii, impartaseste si ea, in general, aceeasi suspiciune fata de autoritate, indiferent daca aceasta se manifesta sub forma traditiei sau a ierarhiei eclesiale. Tocmai de aceea zicale stupide de genul „eu si Dumnezeu formam majoritatea“ se afla inca la loc de cinste in mentalul credinciosilor evanghelici. Aceasta este, cred eu, sursa principala a lipsei de autoritate a liderilor evanghelic romani. In bisericile noastre, dominate de modelul congregationalist – un om, un vot, indiferent de maturitatea sau sanatatea spirituala a votantului – ceea ce domina este mai degraba anarhia si voluntarismul, iar slujitorii bisericii, chiar si cei mai dedicati si vizionari, sunt in mod constant obiectul contestatiei. Si asta nu atat pentru ceea ce au facut sau n-au facut, ci asa, in principiu, pentru ceea ce, eventual, vor face sau nu vor face.
Pe de alta parte, este adevarat ca suntem adesea confruntati in bisericile noastre si cu o multitudine de patologii ale spiritului autocratic in conducere. Cel mai comod este sa atribuim aceste apucaturi dictatoriale paradigmei comuniste care domina inca atitudinile liderilor crestini din Romania postcomunista, desi exista si alte cauze, care pot fi atribuite mai direct slabiciunilor intrinseci ale propriei noastre traditii.
Este evident ca pe acest teren, al anarhiei si al manipularii, nu poate creste nicidecum floarea delicata a ucenicie crestine, care presupune atat conducerea prin slujire, cat si asezarea voluntara sub autoritatea maestrului.
Dar sa ne uitam putin in textul nostru si sa vedem ce anume putem invata din el despre acest subiect. Mai intai il vedem pe Yahweh chemandu-l pe Moise pe varful muntelui. Inainte de aceasta insa, ne spune textul ebraic, Moise insusi, abia ajuns la Sinai, se grabeste sa urce pe munte pentru a se intalni cu Dumnezeu. Observam aici o sinergie esentiala pentru autoritatea slujitorului Domnului. Initiativa nu este de o singura parte, ci vointele celor doi parteneri –„conlucratori“, cum ii place lui Pavel sa spuna – se intalnesc, ca spunem asa, la mijlocul drumului.
In v. 7 gasim un alt fapt important. Dupa ce primeste porunca Domnului cu privire la legamant, Moise nu cheama tot poporul la sfat, asa cum ar fi solicitat modelul democratic-congregationalist, ci se consulta cu batranii, adica cu liderii adunarii, care, in numele poporului pe care il reprezinta, isi dau acordul cu privire la legamant. Abia apoi se consulta ei cu adunarea si aceasta isi da si ea acordul. Avem de-a face, cu alte cuvinte, cu un model presbiterial tipic, care evita atat populismul congregationalist, cat si dictatul unei elite.
Partea a doua a textului (v. 16–25) ne descrie teofania propriu-zisa: Yahweh insusi se reveleaza poporului, coborandu-se pe varful muntelui. Aceasta nu inseamna insa ca intreg poporul avea sa aiba acces direct, neingradit, la prezenta Domnului pe munte. Caci insusi Yahweh ii cere lui Moise (v. 12) sa traseze pe munte un hotar, dincolo de care nici cei din popor, si nici chiar animalele lor, nu aveau dreptul sa treaca, sub pedeapsa mortii. Accesul dincolo de aceasta granita ii era rezervat doar lui Moise, si mai apoi (v. 24) lui Aaron.
Ce anume aveau acestia, ar fi putut spune cineva, de numai ei puteau trece „dincolo“? Erau ei cumva superiori ontologic celorlalti membri ai poporului? O asemenea hermeneutica a suspiciunii nu este o simpla speculatie din partea noastra; acest soi de gandire populista avea sa-i faca mai tarziu pe unii dintre liderii lui Israel sa conteste autoritatea lui Moise si a lui Aaron, caci spuneau ei „toata adunarea, toti sint sfinti, si Domnul este in mijlocul lor. Pentru ce va ridicati voi mai presus de adunarea Domnului?“ (Num. 16:3). A fost nevoie atunci de o minune, inflorirea toiagului lui Aaron, pentru ca autoritatea lui Aaron si a lui Moise sa fie restabilite.
Pentru a submina ideea unei presupuse superioritati a lui Moise, textul ni-l prezinta pe acesta ca venind catre Dumnezeu din mijlocul poporului, pe care il conduce „afara din tabara“ (v. 17), catre locul revelatiei lui Dumnezeu. Moise era, cu alte cuvinte, unul „ca ei“, unul „dintre ei“. In acest moment insa Yahweh ia initiativa si il cheama pe Moise din mijlocul poporului, pentru a trece dincolo de hotar, si a urca „in varful muntelui“, in insasi prezenta Domnului.
Imi veti spune ca acest soi de argumentare pare sa acrediteze, mai mult sau mai putin subtil, legitimitatea unui sacerdotiu sacramental si va voi spune deschis ca exact aceasta vreau sa dovedesc prin exegeza mea. In ce masura acest model veterotestamentar mai este valabil in noul legamant, este o chestiune pe care nu avem timp s-o dezbatem aici.
In acest punct este suficient sa afirmam ca Dumnezeu, in atotintelepciunea lui, a conceput un model de organizare a poporului Domnului care sa submineze atat anarhia congregationalista, cat si dictatura clericala. Modelul presbiterial, sugerat de catre Ietro ginerelui sau Moise, ramane si astazi unul care poate oferi inspiratie acelor biserici care cauta nu perpetuarea unei traditii sterile, ci credinciosia fata de Domnul si relevanta fata de contextul in care este chemata acea comunitate crestina sa-si traiasca marturia pentru Cristos.
[Acest text a fost publicat pentru prima data in revista electronica Adoramus, la data de 18 noiemvrie 2007.]
Persona 