Neasumarea vinei, eschivarea responsabilităţii nu numai că necinsteşte, dar batjocoreşte, o dată în plus, suferinţele şi martiriul acelor credincioşi şi preoţi din BOR care, la vremea lor, n-au admis să facă nici o concesie Mamonei, în numele lui Isus şi al Bisericii sale…
Dar, iubiţi părinţi, cu toţii ştim că aţi colaborat şi, colaborând, aţi întinat Biserica pe care pretindeţi că o cârmuiţi. Nu e un secret pentru nimeni că v-aţi plimbat sutanele prin locuri bântuite de duhuri necinstite, că v-aţi pus bine cu dracul, ca să treceţi puntea (chiar dacă sub ea nu mai curgea de mult nici un fir de apă. Nu aveţi nici o taină de ţinut sub obroc. Adevărul se ştie, e universal cunoscut şi, cu toate acestea, nimeni nu v-a pus la zid până acum. Nimeni n-a luat cu asalt dealul Mitropoliei, ca să vă jupoaie, nimeni nu v-a cerut demisia. Ce vă împiedică atunci să vă spovediţi pentru toate lucrurile acestea, adică să le recunoaşteţi public şi individual, să vă cereţi creştineşte iertare, nici măcar de dragul credincioşilor, ci pur şi simplu din iubire faţă de Isus Cristos şi faţă de martirii Săi recenţi, pe care unii dintre dumneavoastră poate i-aţi şi cunoscut. (p. 20)
* * *
Ceea ce spune Bădiliţă aici nu are nevoie de multe comentarii şi ar putea fi tradus direct în mediul evanghelic. Înlocuiţi „sutanele“ cu „costume“ şi gata treaba.
Există însă o necesară addenda. Ceea ce s-a întâmplat între evanghelicii români cu dosariada lansată de Daniel Mitrofan, în contextul nefericit în care aceasta ar fi trebuit să slujească anumitor scopuri politice, a făcut un mare deserviciu procesului necesar al deconspirării.
Datorită acestei iniţiative neprofesioniste, revanşarde şi lipsite de echitate, spre deosebire de Bădiliţă, noi nu mai putem spune „nimeni nu v-a cerut demisia“. Am văzut cu toţii revărsarea de ură din vremea dosariadei, manifestată mai ales de o serie de tineri care habar nu au de ispitele şi de preţul pe care l-am plătit noi în perioada comunistă. Aşa fiind, dacă aş fi în locul celor care au colaborat cu fostul regim, aş prefera că cad mai degrabă în mâinile (sfinte, dar drepte), ale bunului Dumnezeu, decât să cad în mâna acestor „fraţi“. Va trebui să treacă multă vreme până când efectele acestei nenorocite iniţiative se vor fi stins, pentru a putea discuta din nou, cu mintea limpede si duhul senin aceasta dureroasă chestiune.
Acesta este un domeniu in care conducerile cultelor evanghelice ar fi trebuit sa ia iniţiative clare (şi probabil ar fi făcut-o, dacă n-ar fi avut în jurul lor oameni pătaţi). În acelaşi timp, aceasta era ocazia pentru ca noii noştri teologi să pună la dispoziţia comunităţilor noastre principii clare, solid înrădăcinate biblic, teologic şi istoric, pentru a ghida acest proces. Din păcate, ei au preferat fie să se alăture uneia dintre părţile aflate în conflict, fie să bage capul în nisip, văzându-şi, chipurile, de munca lor academică. Încă o ocazie pierdută, alături de multe altele.
Persona 