O aventura afghana – 5 – Kabul

Aeroportul din Kabul a fost o adevărată aventură. Ceea ce îmi complica viaţa acolo era faptul că preluasem din Dubai o cutie cu piese electronice şi un laptop pentru colegii din Herat. Dacă aş fi avut doar valiza mea şi geanta în care ţineam computerul, ar fi fost simplu. Dar n-a fost să fie.

După ce am coborât din avion, am intrat în clădirea, foarte sărăcăcioasă, a aeroportului pentru a prelua bagajele. Înăuntru era întuneric – aveau o pana de curent – şi o hărmălaie de nedescris. Cineva de acolo, pentru câţiva dolari, m-a ajutat să-mi recuperez bagajele. Supraîncărcat cu ele, am căutat o încăpere fără nici un fel de însemne, în care trebuia să completez un card de înregistrare, fără de care n-aş fi putut părăsi Afghanistanul. Înăuntru era întuneric. Am completat cardul folosindu-mă de lumina telefonului. La sfârşit a venit şi lumina, dar era aşa de slabă încât tot telefonul m-a salvat.

parc afghan

Parc afghan

Ieşit biruitor, cu cardul fermecat, am fost preluat de un alt binevoitor, care m-a trecut prin ultima uşă, la care se verificau etichetele bagajelor. M-a scos afară şi m-a lăsat acolo cerându-mi 20 dolari, am crezut că n-aud bine. I-am oferit cam 5 dolari dar s-a simţit ofensat şi a redus pretenţiile la 10 dolari. I-am plătit şi mi-am luat bagajele la spinare căutându-l pe colegul care mă aştepta. Totuşi nu era chiar aşa de simplu. Trebuia să traversez o parcare, să trec de o poartă, să traversez o stradă, să intru pe altă poartă şi acolo trebuia să-mi aştept colegul. Pare simplu. Nu-i aşa? În realitate totul este însă mult mai complicat, căci nu există nici un fel de semne. Şi dacă există, sunt în caractere arabe. La a doua poartă, unde trebuia să fie colegul meu, era aşa o îmbulzeală, încât era imposibil ca cineva să te identifice şi dacă ar fi fost în primul rând. Eram pierdut.

Eram într-o ţară în care nu mai fusesem şi într-un oraş recunoscut drept unul dintre cele mai periculoase din lume. M-am rugat să am roaming. Aveam. Eram salvat. L-am sunat pe colegul meu care conduce acolo biroul naţional World Vision. El mi-a explicat unde să merg şi l-a trimis acolo pe cel care trebuia să mă aştepte. Ne-am întâlnit, în sfârşit, şi am pornit spre casa de oaspeţi – o afacere a unui englez care se ocupa acolo de o firmă de securitate. Tipul semăna perfect cu Michael Caine din filmul A Quiet American.
Kabul - casa de oaspeti

Casa de oaspeti

Nu era vorba propriu zis de un hotel, ci o proprietate mare, bine împrejmuită, ca toate proprietăţile afghane, cu circa 8 camere, care se închiriau de obicei celor care lucrau în diferite ONG-uri.

barbati afghani

Era o zi de vineri – sărbătoare la musulmani – şi oraşul era destul de aerisit. Era dimineaţa şi cei mai mulţi dintre bărbaţi erau la rugăciune, la moschee. De aceea nu era trafic în oraş.

Saracie in Kabul

Cei care se ocupau de securitate în World Vision mi-au interzis complet să ies din casa de oaspeţi. Era mult prea periculos. În oraş patrulau soldaţi şi civili (mi s-a spus că sunt trupe de securitate) cu armele ameninţătoare la vedere. Desigur, pe aceştia nu i-am putut fotografia. A trebuit să mă mulţumesc cu ceea ce am văzut din maşină. O ţara extrem de săracă, asemănător cu ceea ce văzusem în Africa, dar mai grav.

cersetor afghan

Cerşetor afghan

Saracie in Kabul2

macelarie - oi de vinzare

Saracie in Kabul3

stand de fructe

Aceasta nu înseamnă însă că toţi afghanii sunt săraci. Există destul de multă bogăţie în această ţară, mai ales la cei ce controlează traficul de opium şi la politicieni.

casa unui bogat

Casa unui bogat

cladire de birouri

Clădire de birouri

De asemenea, compania Kam Air a construit în apropierea aeroportului, pentru cei care-şi pot permite, un cartier rezidenţial demn de orice oral modern din lume.

zona rezidentiala

zona rezidentiala2

Femeile erau în mare majoritate acoperite din cap până la picioare cu burka (de culoare neagră, gri sau albastră). Nu puteau vedea decât printr-un soi de plasă deasă, aflată în dreptul ochilor.

femei in burka

Femei in Burka

copii afghani

Copii afghani

Era aproape de amiază, şi eram sătul de această experienţă, aşa încât am decis să lucrez. Seara am mers la masă într-un soi de sufragerie. Acolo am întâlnit un grup de oameni din televiziune din Germania, care vizitau trupele germane aflate în Afghanistan. Am revenit în cameră şi m-am apucat din nou de lucru. Atunci când sunt în călătorie, responsabilitatea mea pentru celelalte birouri naţionale, nu încetează. Iar dacă las două – trei zile corespondenţa, se adună sute de mesaje la care trebuie sa răspund şi asta mă deprimă îngrozitor. De aceea prefer, atât cât pot, să le ţin la zi. Desigur nu este întotdeauna posibil, şi atunci plătesc cu ore nedormite, mult peste miezul nopţii.

Fiind structural ,,o pasăre de noapte,” acest lucru nu mă deranjează. Numai că adeseori, mai ales atunci când sunt în călătorie, trebuie să mă scol dimineaţa pentru a merge la birou si asta nu-mi mai place atât de mult.

Din fericire avem internet în cameră, ceea ce-mi permitea nu numai să fac corespondenţa de serviciu, ci şi să mă ocup puţin de blog, cel puţin pentru a modera comentariile.

Evident, seara m-am culcat târziu, iar a doua zi la ora 6 am plecam deja la aeroport, pentru a zbura spre Herat. Deşi era vorba de un zbor intern, am trecut prin cel puţin 4–5 filtre de securitate cu verificare corporală şi controlul bagajelor. Am fost nevoit apoi să plătesc alte peşcheşuri, tot din pricina bagajelor. Unul m-a ajutat să urc doar bagajele în autobuz. Când să-i dau ceva, am văzut ca nu aveam decât bancnote de 5 dolari. A luat banii bucuros, spunând că mă v-a ajuta şi la coborâre. Şi dus a fost. Evident că nu l-am mai văzut când am ajuns la celălalt terminal.

La check-in deruta era absolut totală. Am întrebat pe cineva şi mi-a dat indicaţii greşite, deşi erau doar trei ghişee. Ceea ce complica lucrurile era faptul că erau două zboruri spre Herat cu două companii diferite, mai în acelaşi timp, şi pentru niciunul dintre ele nu exista nici un fel de anunţuri scrise. Pentru ca confuzia să fie desăvârşită, felul în care pronunţau afghanii, în anunţurile verbale, numele celor două companii era foarte uşor de confundat: Pamir (pronunţat ceva de genul ,,pamiăr”) şi Kam Air (pronunţat de afghani ,,camiăr”).

Până la urmă am întrebat pe un cowboy, am făcut chek-in-ul şi am intrat în sala de zbor. Era dimineaţă şi foarte frig (Kabul este la circa 2.000 de metri înălţime). Aş fi lucrat puţin dar teama că aş fi putut rata zborul (din pricina anunţurilor confuze, făcute cu gura, în absenţa unei staţii de amplificare şi a unor panouri de marcaj) nu m-a lăsat. Am decis să ,,admir peisajul” şi să mă rog. Iată şi câteva impresii:

Bărbaţii, trecuţi de 50 de ani purtau cu toţii haine tradiţionale, în general albe, adesea cu turban. Cei puţin mai tineri purtau ţoale mai apropiate de cele europene, însoţite de diverse accesorii specific islamice.

Bărbaţii şi femeile stăteau pe bănci separate în aeroport, ca în bisericile evanghelice de la noi. Copiii stăteau în general cu mamele lor, dar am văzut şi un tată care se juca drăgăstos cu doi copii de vreo 3-4 ani.

Femeile în vârstă purtau toate portul tradiţional, unele cu burka, altele nu. Unele dintre cele care aveau faţa descoperită emanau o feminitate discretă, un aer exotic, oriental. Toate, fără excepţie, erau brunete. Unele dintre ele, mai cochete, aveau hainele împodobite cu broderii frumoase.

Adolescenţii în cea mai mare parte, atât fetele cât şi băieţii, purtau haine europene şi i-aţi fi putut confunda cu oricare dintre tinerii noştri mai oacheşi. Cocheţi, cu părul dat cu gel, cu adidaşi (bărbaţii) sau sandale elegante (fetele) erau ca orice alt membru al satului global de astăzi.

Am urmărit intrigat, mai multă vreme, un grup extrem de pitoresc: tată, mamă şi fiică. Tatăl, trecut bine de 50 de ani, purta haine tradiţionale şi o manta gri, fularul pestriţ caracteristic lumii islamice şi o barbă năclăită. Putea fi foarte bine un taliban. Mama era o veritabilă matroană: voluminoasă, învăluită într-o haină lungă, neagră dar cu faţa descoperită. Avea o privire severă şi n-am văzut-o niciodată zâmbind, aşa cum l-am văzut pe el. Fata, să fi avut vreo 16 ani, era foarte frumoasă, şi îmbrăcată după ultima modă orientală, dar cu accente ,,globaliste” evidente. În comparaţie cu sobrietatea rece a părinţilor, râsul zglobiu şi neastâmpărul adolescentin al acestei ,,gâsculiţe” orientale era un spectacol cu totul neobişnuit.

Era evident că părinţii o răsfăţau, altfel nu i-ar fi permis un comportament atât de expansiv, obişnuit mai degrabă în spaţiul european sau în cel american, decât în tiparele culturale mult mai restrictive ale orientului. Până la urmă au urcat în celălalt avion (mergeau tot la Herat) şi i-am pierdut din priviri.

Până la urmă am identificat mulţimea căreia trebuia să mă alătur şi am urcat în avion, pornind spre Herat. Eram aproape de ţinta călătoriei mele.

(Îmi cer iertare pentru calitatea unora dintre fotografii, dar, din raţiuni de securitate, cele mai multe dintre ele au fost luate din fuga maşinii.)

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

One thought on “O aventura afghana – 5 – Kabul”

  1. dupa cum a intrebat gesticulind specific o sora din comuna virfurile pe francezii ce ii vizitau zona si cu care ramasese singura in casa fara sa stie franceza: da puii, cum sa dau la voi?

    adeka cit da skumpa ii viata?

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s