Aeroportul din Kabul
A doua zi a trebuit să mă trezesc la ora 3 dimineaţa pentru a fi la ora 4 la aeroportul din Dubai, pentru zborul spre Kabul.
Oare de ce în toată zona aceasta în care lucrez, majoritatea zborurilor sunt noaptea? Pentru mine care sunt pasăre de noapte, sculatul la asemenea ore este moarte curată. Dar n-am ce face. Astea sunt riscurile meseriei.
Acum când scriu, sunt într-un avion al companiei afghane Kam Air. Zburăm deasupra munţilor înzăpeziţi. Ne apropiem de Kabul. Am început coborârea.
În avion sunt destul de puţini afghani, majoritatea pasagerilor fiind americani (albi, negri şi asiatici, dar şi câţiva hispanici). Cei mai mulţi sunt bărbaţi, dar sunt şi câteva femei între ei. Gălăgioşi şi gregari, gesticulează amplu şi râd zgomotos în grupuri compacte. Sunt în general lucrători civili aflaţi în Afghanistan cu contract. Cu siguranţă, unii dintre ei sunt agenţi sub acoperire, lucrând pentru diverse servicii secrete, foarte active în prezent în Afghanistan. Am auzit cel puţin o dată numele infamei companii Blackwater responsabile pentru nenumărate victime civile, atât în Afghanistan cât şi în Iraq.
Sunt cowboy tipici: bine făcuţi, adesea cu tatuaje proeminente pe braţe, emanând o siguranţă de sine, ieşită din comun. Vin dintr-o lume care-mi este complet străină şi cu care, sincer să fiu, n-aş vrea să am nimic în comun. În ultimii ani am migrat teologic spre o poziţie ponderat pacifistă, şi asta mă face alergic la arme, la militarism şi în general, la orice formă de violenţă.
Nepoţii mei ştiu bine asta, căci nu le cumpăr niciodată arme de jucărie (chiar dacă trebuie să tolerez săbiile şi pistoalele dăruite de alţii). Mă întreabă adesea de ce nu-mi plac filmele cu bătăi, căci lor le plac, mai ales când este vorba de Spiderman, Superman sau Broaştele Ninja. Complicată chestiune. Ca să nu mai vorbim de poveştile pline de lupte şi bătăi. Riscul de a cădea într-un soi de paranoia (mă gândesc la mine) este mare. De aceea şi aici, ca şi în alte chestiuni, măsura este cheia normalităţii.
Discuţia despre cowboyi din avion mă duce cu gândul la colegii mei din World Vision care sunt implicaţi în ajutor umanitar de urgenţă (relief). Impresia mea de până acum este că mulţi dintre ei acoperă perfect profilul psihologic pe care-l prezentam mai sus.
Adevărul este că numai oamenii cu profiluri psihologice puternice pot rezista în faţa presiunilor teribile şi în prezenţa suferinţei extreme prezente în situaţii de relief. Pe deasupra, pericolul permanent în care lucrează colegii mei din aceste domenii de activitate îi predispun la tot felul de patologii. Astfel, deşi unii sunt creştini, iar alţii nu, cei care lucrează în aceste domenii suferă adeseori traume serioase din care cu greu îşi revin.
Unul dintre colegii mei, canadian de origine si jurnalist prin profesie, a fost martor al grozăviilor petrecute în timpul genocidului din Rwanda. Acele lucruri l-au marcat atât de mult încât a avut nevoie de ani de zile pentru a-şi reveni. Numai credinţa lui creştină profundă şi ajutorul profesional primit l-au făcut să se elibereze de coşmarul care îi tulbura somnul şi nu-i permiteau să funcţioneze ca o fiinţă umană normală.
Muntii Afghanistanului
Am aterizat. Impresia mea este aceea a unui loc sărac. Nici nu-i de mirare, cu situaţia tulbure a acestui stat în ultimele 3-4 decenii. Trebuie să cobor. Voi relua scrisul la hotel cu primele impresii de pe teren.
Persona 