Ortodoxie si evanghelism – Introducere 2 – James Stamoolis

james_stamoolis

James Stamoolis

CINE SUNT EVANGHELICII?

Termenul de evanghelic are cel puţin patru înţelesuri distincte. Cel mai obişnuit dintre ele şi modul în care cuvântul este cel mai des folosit în această carte este cu referinţă la biserici şi organizaţii care fac parte din „mişcarea evanghelică” a secolului XX. Această mişcare s-a ridicat din moştenirea unor oameni ca B. B. Warfield, James Orr şi J. Gresham Machen, care au apărat creştinismul istoric împotriva liberalismului teologic. Aceştia şi alţii au publicat o serie de pamflete numite Fundamentele, care luau apărarea adevărurilor teologice de bază: autoritatea Bibliei, naşterea din fecioară, ispăşirea substitutivă, învierea trupului şi dumnezeirea lui Cristos. Teologii şi liderii bisericii implicaţi în mişcarea fundamentalistă de la începutul secolului XX aveau două scopuri: (1) reorientarea protestantismului înspre doctrinele cardinale ale credinţei creştine şi (2) reforma culturii americane. Când cel de-al doilea scop nu a fost îndeplinit, bisericile fundamentaliste s-au retras din implicarea publică pentru a-şi întări propriul sistem de educaţie şi misiune.

Evanghelicii s-au ridicat din acel fundamentalism după cel de-al II-lea Război Mondial. Aveau aceleaşi convingeri teologice, dar cu o conştiinţă socială. O carte de căpătâi (publicată în 1947) a fost cea a lui Carl F. H. Henry, The Uneasy Conscience of Modern Fundamentalism, care chema la implicarea în societate. Noi instituţii, cum ar fi Seminarul Teologic Fuller şi revista Christianity Today au devenit modele de standard în ce priveşte implicarea evanghelicilor în cultura contemporană. Conducătorii lor au devenit evanghelistul Billy Graham şi alţi teologi cheie cum ar fi Carl F. H. Henry şi Kenneth Kantzer. Douăzeci de ani mai târziu, fundamentaliştii s-au întors în arena publică cu ideea de Majoritate Morală şi au încercat din nou să influenţeze scena americană.

De pe ambele poziţii se pot vedea diferenţele clare, cu fundamentaliştii preocupaţi de regulă de aspecte legate de stilul de viaţă (cum ar fi consumul de alcool, audienţa filmelor de tip Hollywood şi altele de felul acesta) şi de teoriile ştiinţifice care par să contrazică Biblia (anumite teorii cu privire la vechimea pământului, evoluţie şi altele). Totuşi, dintr-o perspectivă teologică, bazele fundamentale ale credinţei creştine sunt comune pentru toţi (chiar dacă unii fundamentalişti văd o continuă slăbire a autorităţii Scripturii din partea unora care se consideră evanghelici).

În parte datorită acestui acord teologic, observatorii din afara mişcării evanghelice pun în aceeaşi oală evanghelismul şi fundamentalismul, spre consternarea ambelor grupuri. Această confuzie este de înţeles din moment ce, privită de aproape, linia de demarcaţie între cele două este foarte limpede, dar, privită de la distanţă, ea este mai puţin clară – la fel ca un alpinist care crede că are în faţă un singur munte, dar descoperă, când ajunge în vârf, că de fapt era doar primul vârf, după care este o vale adâncă şi apoi un alt vârf dintr-un lanţ de munţi. La fel, pentru un observator distant din punct de vedere teologic, poziţiile teologice distincte pot părea mai apropiate unele de altele decât sunt considerate de către susţinătorii acestora. În timp ce evanghelicii şi fundamentaliştii pot considera că există diferenţe semnificative între ei, mai ales cu privire la aplicarea învăţăturilor biblice referitoare la interacţiunea cu societatea, observatorul distant, care împărtăşeşte puţine dintre convingerile teologice ale acestei tradiţii, le vede ca pe un singur fenomen în loc de două.

O a doua definiţie a termenului „evanghelic” vine din trezirile spirituale din secolul al VIII-lea şi din bisericile şi organizaţiile care s-au ridicat din valurile acelei treziri şi înnoiri. Această întrebuinţare istorică este potrivită deoarece scopul trezirilor era convertirea urmată de un comportament creştin. Nevoia unei aplicaţii personale a adevărului Scripturii prin credinţă rămâne o marcă a evanghelicilor.

O treia definiţie – clasică, de altfel, şi des folosită în Europa – se referă la bisericile reformate protestante din secolul al XVI-lea ca la „biserici evanghelice”, datorită accentului pe care-l puneau reformaţii pe evanghelie. O a patra definiţie leagă termenul „evanghelic” de proclamarea lucrării lui Dumnezeu în Isus Cristos din Noul Testament, „Vestea Bună” a posibilităţii reconcilierii cu Dumnezeu. Orice biserică sau organizaţie care proclamă această „Veste Bună” sau Evanghelia poate fi considerată „evanghelică”. Bineînţeles, acest lucru deschide întreaga istorie a bisericii la reinterpretări, deoarece evanghelicii pot fi găsiţi din era apostolică şi până astăzi. Unele mişcări din istoria bisericii erau în mod clar „evanghelice” la origine. Un exemplu în acest sens ar fi mişcarea monastică din care au plecat majoritatea misionarilor care au evanghelizat Europa.

Chiar dacă toate definiţiile de mai sus sunt legitime pentru a descrie termenul de „evanghelic”, această carte îşi propune să arunce o privire asupra bisericii evanghelice contemporane şi să analizeze compatibilitatea acestora cu Biserica Ortodoxă. Este foarte dificil, dacă nu imposibil, de evitat referinţele la cele patru definiţii, din moment ce toate tradiţiile care iau Biblia în serios ar dori să fie percepute ca fiind în concordanţă cu Scripturile.

Cu siguranţă că există anumite tradiţii printre cei care se numesc evanghelici (în acord cu prima sau a treia definiţie) mai apropiate de anumite poziţii doctrinare ale ortodoxiei răsăritene decât de perspectiva altor confesiuni evanghelice. Eram la o conferinţă la care un vorbitor descria diferenţele dintre ortodocşi şi evanghelici. În sală erau prezente două grupuri: unul de luterani scandinavi, destul de semnificativ numeric, şi un altul de creştini după Evanghelie. Pe măsură ce vorbitorul compara perspectiva ortodoxă cu privire la împărtăşanie cu propria lui înţelegere asupra perspectivei evanghelice, creştinii după evanghelie au ajuns la concluzia că ortodocşii aveau o perspectivă greşită. Totuşi, luteranii erau de părere că, dacă ortodocşii credeau în cina Domnului, atunci erau evanghelici! Situaţia s-a schimbat când s-a discutat doctrina păstrării sfinţilor în har. Luteranii şi-au schimbat acceptarea faţă de ortodocşi, în timp ce creştinii după evanghelie au considerat că doctrina era similară, dacă nu identică, cu a lor. Prezentatorul, după părerea mea, a făcut mai multe greşeli, în primul rând presupunând că toţi evanghelicii sunt de acord cu interpretarea sa cu privire la „adevăratul evanghelism”. Oricum, această situaţie anecdotică ilustrează faptul că există o suficientă diversitate în ceea ce cred cei ce se numesc evanghelici despre anumite aspecte teologice. Este evanghelismul, prin însăşi natura sa, o poziţie minimalistă? Este acordul cu privire la anumite doctrine de bază tot ceea ce se cere pentru a face parte din această tabără? Această problemă va fi discutată în eseurile şi reacţiile care vor urma.

Advertisements

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

3 thoughts on “Ortodoxie si evanghelism – Introducere 2 – James Stamoolis”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s