Ortodoxie si evanghelism – Introducere 1 – James Stamoolis

James Stamoolis

CINE SUNT ORTODOCŞII?

Biserica Ortodoxă poate fi descrisă cel mai bine ca şi comuniunea bisericilor care îl recunosc pe patriarhul de la Constantinopol şi sunt la rândul lor recunoscute de acesta ca făcând parte din „familia” bisericilor ortodoxe. Această recunoaştere reciprocă se bazează pe aderenţa la credinţa şi practica ortodoxă. Chiar dacă cel mai înalt prelat în Biserica Ortodoxă este patriarhul ecumenic de la Constantinopol, el nu are aceeaşi autoritate pe care o exercită papa (sau patriarhul) de la Roma. Patriarhul de la Constantinopol este „Primul dintre Egali” din vechile patriarhate: Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma şi Constantinopol. Toate, în afară de Roma, încă privesc Constantinopolul ca având primat în egalitate. Patriarhul ecumenic nu are nicio autoritate de a vorbi ex cathedra într-un mod în care să-i supună pe toţi credincioşii ortodocşi. Nu există echivalent pentru poziţia de autoritate a papei de la Roma.

Este important de reţinut că există biserici străvechi în Orient care nu sunt considerate ortodoxe. Acestea, numite uneori biserici ortodoxe orientale sau biserici non-calcedoniene, nu se află în comuniune cu patriarhul ecumenic. Biserica Ortodoxă este prin urmare o comuniune de biserici care acceptă aceleaşi norme teologice, liturgice şi canonice.

Cu toate că teologia este importantă pentru ortodocşi, la fel de adevărat este şi faptul că formele au înţelesuri adânci. Etimologia cuvântului ortodoxie este „dreapta (ortho) închinare (doxia)”. Astfel, în timp ce bisericile vestice au tendinţa de a utiliza termenul de „ortodoxie” în sensul de „doctrina corectă”, Biserica Ortodoxă este preocupată să aibă o închinare corectă. Biserica Ortodoxă se concentrează mai mult asupra lui Dumnezeu, decât asupra individului. Modalitatea prin care se intră în comuniune cu Dumnezeul trinitar o reprezintă adevărurile şi practicile care au străbătut timpul.

Aceasta nu înseamnă că evanghelicii nu sunt preocupaţi de prioritatea închinării şi nu au nicio dorinţă de a se închina „corect”. Interesul în închinare şi în înnoirea acesteia este foarte puternic în bisericile protestante din zilele noastre. Închinarea este văzută din ce în ce mai mult ca o cheie în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voii lui pentru omenire.

Biserica de Apus s-a despărţit de Biserica de Răsărit în 1054, conform datărilor existente. În acel an, legatul papal a emis un edict de excomunicare pe altar a Hagiei Sofia din Constantinopol, întărind astfel o ruptură care se adâncea continuu de când, cu secole în urmă, cele două începuseră să aibă abordări teologice diferite. Constantinopolul a răspuns prin excomunicarea Romei. Separarea a fost exacerbată atunci când, în timpul celei de-A Patra Cruciade, Constantinopolul a fost jefuit şi pus sub conducerea unui patriarh latin timp de şaptezeci de ani. Cu toate că separarea dintre Biserica Romano-Catolică şi cea ortodoxă a fost oarecum îndreptată prin ridicarea respectivei anateme, problema bisericilor greco-catolice (foste biserici ortodoxe răsăritene, care folosesc riturile liturgice răsăritene, dar se află sub autoritatea Romei) a redeschis răni mai vechi.