Contextul editorial evanghelic (5) – Limbajul

Unii dintre cei care au intrat în dialog cu noi pe blog pe tema spaţiului editorial evanghelic din România au subliniat gradul redus de penetrare a literaturii evanghelice în afara acestei comunităţi. Această realitate, cu privire la care există puţine îndoieli, are mai multe explicaţii. Mai întâi, este evident că reflexele comuniste (şi, în egală măsură cele ortodoxe) de marginalizare a comunităţilor religioase minoritare continuă să joace un rol important în dinamica religioasă din România.

În general, din punct de vedere pur sociologic, comunităţile cu un grad mare de omogenitate (religioasă, etnică sau de alt gen) manifestă cel mai adesea un grad mare de intoleranţă faţă de alteritate. Acest lucru este cu deosebire adevărat cu privire la spaţiul religios românesc, în ciuda mitului, extrem de înrădăcinat, al presupusei ospitalităţi şi al pretinsei toleranţe a românilor faţă de străini. Aşa fiind, românii sunt, în marea lor majoritate, sceptici cu privire la produsele editoriale ale „sectelor”, mai ales când toate manualele ortodoxe (şi adesea şi cele catolice) de „sectologie” – aşa cum vă puteţi da seama, termenul tehnic ales pentru această disciplină este unul foarte „ecumenic” – îi avertizează pe credincioşii majoritari, uneori sub ameninţarea afuriseniei, împotriva pericolului de a se „rătăci” dacă cumva citesc asemenea materiale. Aşa fiind, lanţurile de librării de la noi sunt în general rezervate în a difuza literatura produsă de evanghelici.

Atunci când la aceste prejudecăţi şi discriminări, rămăşiţe anacronice ale unor vremuri demult trecute în ţările civilizate, se adaugă calitatea îndoielnică a unora dintre produsele editoriale evanghelice, distribuitorii de carte, mai ales cei cu standarde ridicate, au toate motivele să fie sceptici şi rezervaţi cu privire la cărţile produse de evanghelici. În acelaşi timp, atunci când editorii noştri produc cărţi de înaltă ţinută, şi care răspund unor nevoi reale de pe piaţă, mai devreme sau mai târziu distribuitării se vor convinge că au, cel puţin în unele editori evanghelice, parteneri vrednici de încredere.

Există însă şi un alt motiv, chiar mai important decât cele de mai sus, pentru care literatura noastră nu pătrunde în spaţiul secular românesc sau cel al altor confesiuni creştine. Este vorba de limbajul folosit în textele noastre.

Nu cred că se îndoieşte cineva, dintre cunoscătorii spaţiului evanghelic românesc, de existenţa unui anume jargon evanghelic, ca să nu-i spunem pur şi simplu „limbă de lemn”. Cuvinte şi expresii precum „părtăşie”, „predare”, „a-l primi pe Isus în inima ta”, „a avea o experienţă cu Domnul”, „plantare de biserici” şi multe altele sunt complet opace din punctul de vedere al sensului pentru vorbitorul neevanghelic de limbă română. (Această temă delicată este abordată de Marilena Blaj în eseul ei din cartea Omul evanghelic, ce va fi publicată spre sfârşitul acestui an sub auspiciile Societăţii Academice a Românilor Evanghelici – SARE).

Aşa fiind, românul obişnuit are mari dificultăţi de a înţelege limbajul aparent ezoteric al acestei comunităţi. În ciuda dorinţei sincere a evanghelicilor de a comunica vestea bună a lui Cristos celor din afara comunităţii lor, jargonul evanghelic creează o barieră artificială greu de trecut pentru cei „neiniţiaţi”. Prea puţini dintre predicatorii şi traducătorii noştri fac efortul de a „traduce” acest jargon în limbajul obişnuit al omului de pe stradă, ca să nu mai vorbim de faptul că unii dintre ei nici nu sunt conştienţi de necesitatea acestei forme de „întrupare” culturală a Evangheliei.

La cele de mai sus adăugăm o altă dificultate importantă. Limbajul religios românesc s-a format în paradigma ortodoxă şi există o mulţime de concepte teologice protestante pentru care nu există un corespondent adecvat în limba română. Nici măcar termenul generic „Evangelicalism” – ce desemnează, în limba engleză, tradiţia, teologia sau pur şi simplu comunităţile evanghelice în ansamblul lor – nu are un corespondent adecvat şi general acceptat în limba română. Nu ştim dacă încercarea noastră de a încetăţeni termenul „evanghelism” pentru acest concept (vezi AICI discuţia de pe blogul meu cu privire la acest subiect) va avea succesul scontat de noi (în domeniul limbii nu există niciodată garanţii), dar se merită să încercăm.

Nu există încă, în acest sens, un efort concertat al teologilor evanghelici români şi al editorilor evanghelici de la noi pentru discutarea şi impunerea prin uzaj, a unor termeni adecvaţi în spaţiul teologiei şi al spiritualităţii evanghelice. Efortul Editurii Logos de a publica în limba română două dicţionare de termeni teologici (vezi AICI şi AICI) este unul salutar, dar dacă alegerea unor termeni din aceste dicţionare ar fi fost precedată de discuţii cu cei competenţi (în cazul în care un asemenea forum ar fi putut fi creat – în definitiv, între altele, de asta există blogurile, nu-i aşa?), ar fi existat o şansă mai mare ca ele să se impună în practica lingvistică şi în textele produse de evanghelici. Să sperăm însă că, şi în absenţa acestor discuţii, un anume proces de uniformizare şi maturizare terminologică va avea totuşi loc.

Este evident că şi în acest domeniu, al limbajului evanghelic, este încă enorm de mult de făcut şi că eforturile noastre de clarificare sunt încă într-o fază incipientă, dacă cumva au început de fapt.