Contextul editorial evanghelic (4) – Relevanta

Unul dintre fenomenele îngrijorătoare de pe piaţa editorială românească este acela al importului de dispute teologice, mai ales din spaţiul american, care nu am nici un fel de relevanţă pentru contextul evanghelic românesc. Aşa cum bine se ştie, imaturitatea culturală care îi caracterizează, dar şi felul în care editurile evanghelice manipulează fără scrupule piaţa, îi face pe americani să se dea în vânt după tot felul de mode editoriale. Acestea fac o vreme deliciul publicului, şi profitul editurilor, după care sunt uitate, pentru a fi înlocuite de alte dispute, la fel de frivole ca şi cele dinainte, dar la fel de aducătoare de profit.

Deşi aş putea da multe exemple, mă voi limita la două. În urmă cu vreo douăzeci de ani a avut loc în America o dezbatere acerbă între Charles Ryrie, de la Dallas Theological Seminary şi cunoscutul autor John McArthur. Ryrie profesa sub raport soteriologic un soi de calvinism rudimentar în baza căruia, pentru ca cineva să fie mântuit, era suficient să credă în Isus ca Mântuitor şi, desigur (cum altfel?) „odată mântuit, acesta era pentru totdeauna mântuit” – once saved, always saved – (spun asta pentru că o cunosc destul de bine, căci eu am tradus în româneşte pentru BEE teologia sistematică a lui Ryrie şi tot eu am sugerat pentru ea, cu ironie, titlul Teologie elementară).

A propos, dacă tot vorbim de patologii editoriale, trebuie să vă spun că traducerea mea a fost plagiată câţiva ani mai târziu şi a fost republicată sub numele unui alt traducător; din nou, nu-i voi da numele, căci, dacă doriţi, sunt sigur că-l puteţi găsi şi singuri. Deşi l-am confruntat în privat cu plagiatul, ca şi în alte situaţii similare, cel vinovat a negat cu vehemenţă acuzaţia, a cărui adevăr poate fi dovedit foarte uţor, printr-o simplă comparaţie între cele două texte şi prin textul original al traducerii, aflat în computerul meu.

Revenind la disputa noastră, McArthur a replicat, pe bună dreptate aş spune eu, că abordarea lui Ryrie conduce la ceea ce Bonhoeffer numea promovarea „harului ieftin” şi a răspuns acestei provocări cu teoria, la fel de primitivă ca şi cealaltă, numită „Lordship salvation”, potrivit căreia pentru a fi mântuit nu era suficient ca cineva să creadă în Isus ca Mântuitor, ci trebuia ca, eventual ulterior, să-l accepte pe acesta şi ca Domn. Potenţialul legalist al acestei propuneri ar trebui să fie evident pentru oricine. Acum, sincer vorbind, numai unor americani le poate trece prin creier ideea că persoana unică şi indivizibilă a lui Cristos ar putea fi ruptă în calitatea lui de Mântuitor şi în cea de Domn. O asemenea idee, pe care evanghelicul român, oricât de puţin educat ar fi, o respinge instinctiv ca fiind absurdă, este la fel de stupidă ca şi ideea (de-a dreptul eretică) a unor penticostali care cred că cineva îl poate primi pe Cristos fără să-l primească şi pe Duhul Sfânt, ca şi cum Sfânta Treime ar putea vreodată despărţită. Ei bine, vă întreb, care este relevanţa importării în România a unor asemenea absurdităţi? Ori, tocmai în acest scop a fost publicată în româneşte cartea lui McArthur Evanghelia după Isus.

Un alt exemplu, la fel de grotesc, este încercarea unora, din nou de sorginte americană, de a importa în România disputele de peste ocean legate de conceptul de ineranţă a Scripturii. Acest straniu concept epistemologic raţionalist, care ar fi apărut deosebit de suspect Părinţilor Bisericii, înseamnă, în esenţă, „lipsa de eroare” a Bibliei. Este, cu alte cuvinte, o dublă negaţie şi, ca atare, un concept aproape imposibil de perceput de cei neobişnuiţi cu sofismele scolasticii evanghelice americane. Nu este de mirare că el a fost privit de restul lumii creştine ca o curiozitate şi ca o complicaţie inutilă, dacă nu cumva chiar periculoasă, prin conotaţiile sale fundamentaliste. Pentru a exprima acest adevăr, cea mai mare parte a tradiţiilor creştine au preferat afirmaţia negaţiei (duble).

Îmi amintesc faptul că pe vremea în care predam la Oradea am fost aproape somat de cei din conducere să semnez textul Declaraţiei de la Chicago cu privire la ineranţa biblică. Am răspuns că refuz să fac acest lucru, deoarece socotesc că acest concept modernist, care (eventual) ar putea avea o oarecare legitimitate în disputele dintre liberali şi conservatori din America, nu are de fapt nici o relevanţă în spaţiul creştin românesc, în care absolut nimeni – nici ortodoxul, nici catolicul şi nici evanghelicul – nu se îndoieşte de autoritatea şi de adevărul Scripturii. Sfatul primit a fost acela de a încerca o „abordare pastorală” a chestiunii, cu alte cuvinte, de a semna formal, deşi conştiinţa îmi cerea altceva. Evident că am refuzat să fac acest compromis, după care chestiunea a căzut, nu ştiu cum, în desuetudine. Sunt sigur însă că această „piesă” a fost cusută la dosarul care a dus, în cele din urmă, la despărţirea mea de Oradea.