Ce inseamna sa fii asistent umanitar in Afghanistan

Sunt sigur că unii dintre cei care intră pe acest blog se întreabă la modul cel mai serios, cu ce anume mă ocup eu de fapt, de bântui atâta prin lume. Şi chiar dacă nu pot vorbi deschis chiar despre tot ceea ce fac în slujba mea (ştiţi bine că în lume există încă regimuri dictatoriale, inclusiv în unele dintre ţările de care răspund), vă asigur că nu lucrez pentru niciun serviciu secret şi nu adun informaţii militare (deşi există şi agenţi ai diverselor servicii secrete din lume care lucrează sub acoperire, între asistenţii umanitari, punând astfel în grav pericol viaţa acestora; dar cum, din păcate, viaţa altora nu valorează nici cât o ceapă degerată pentru serviciile de securitate, din orice ţară, oricât de civilizată ar fi aceasta, trebuie să ne asumăm acest risc, dacă vrem să-i ajutăm pe cei săraci şi oprimaţi la care ne-a trimis Dumnezeu.

Între responsabilităţile mele, este şi aceea de a oferi asistenţă spirituală staff-ului World Vision, atât expatriaţilor, cât şi celor locali. În seara aceasta am povestit mai mult de o oră  cu un coleg etiopian, aşa cum am făcut şi cu alţi câţiva de când sunt aici. Acesta îmi povestea cât de dificil este pentru el nu numai să fie departe de soţia şi de cele trei fete ale lui (pe care le vede abia odată la două luni), dar şi să trăiască sub pericolul constant al atentatelor organizate de talibani, dar mai ales să accepte suspiciunea permanentă a localnicilor cu privire la adevăratele motive pentru care se află în această ţară.

L-am încurajat cât am putut pe fratele meu african, vorbindu-i despre onoarea de a-l reprezenta pe Mântuitorul, chiar şi fără cuvinte, într-un loc în care el va fi, poate, singurul „cristos” pe care ei îl vor vedea vreodată. L-am ascultat şi m-am rugat apoi pentru el. Mai mult de atât nici nu prea puteam face.

Cu o seară înainte condusesem un timp de închinare cu tot personalul creştin din organizaţie (toţi expatriaţi, doar treisprezece la număr, faţă de localnici, peste 250, toţi musulmani, cel puţin în aparenţă). În cadrul acestei întîlniri i-am confruntat pe colegii mei cu consecinţele Evangheliei – mai ales cele comportamentale şi relaţionale – aşa cum sunt prezentate ele de Pavel în Romani 12, folosind versiunea The Message, traducerea Bibliei făcută de Eugene Petersen (un text absolut superb, vă asigur, în ciuda suspiciunii scrobite a unora faţă de parafrazările Bibliei). Am cântat de asemenea împreună vreo două doi psalmi de la Taize, căci ei nu prea cântă ca grup şi le-am citit în final St. Patrick’s Breastplate, după mine cea mai frumoasă rugăciune care a fost scrisă vreodată.

Eu am făcut puţinul de care am fost în stare pentru aceşti fraţi şi aceste surori ale mele, dar Dumnezeu este singurul care îi poate cu adevărat proteja şi încuraja. Oamenii aceştia au nevoie de rugăciunile noastre, căci ei sunt mâinile şi picioarele lui Cristos în această ţară în care probabil cei mai mulţi dintre nu noi nu vor ajunge niciodată. Atunci când l-a întrebat pe colegul meu ce anume putem face pentru el, de la distanţă, el mi-a spus, simplu: „rugaţi-vă pentru noi”. Asta vă spun şi eu, la rându-l meu. Acum, când citiţi aceste rânduri, vă rog să vă luaţi un minut şi să spuneţi o rugăciune pentru colegii mei, creştini şi musulmani, care lucrează pentru cei săraci si oprimaţi, trăind în permanenţă în frică, violenţă şi disperare, pentru ca pruncii proaspăt născuţi pe care i-am văzut astăzi în maternitatea modernă susţinută de World Vision să poată trăi într-o cu totul altă lume decât cea în care trăiesc părinţii lor. Fie ca Dumnezeu, cel veşnic milostiv si indurator, să răsplătească jertfa buzelor voastre şi să vă asculte, de la tronul îndurării lui.

(Celor interesaţi să afle mai multe despre condiţiile în care lucrează asistenţii umanitari în Afghanistan, le recomand un articol publiat de IRIN, serviciul de presă al Biroului Naţiunilor Unite pentru Chestiuni Umanitare. Îl puteţi găsi AICI.)

Advertisement