Cum sa pierzi un prieten… din pricini sioniste

Cu câţiva ani în urmă treceam printr-o criză relaţională serioasă cu o prietenă. Aceasta a dus, în cele din urmă, la o oarecare distanţare şi răni care nu s-au vindecat pe deplin nici acum, deşi, trebuie să recunosc, avem în prezent relaţii absolut normale, în ciuda diferenţelor filosofice foarte serioase care ne despart. În vremea aceea prietena mea îmi spunea că la vârsta noastră de obicei nu ne mai facem noi prieteni, ci, mai degrabă, îi pierdem pe unii dintre cei dinainte.

Nimic mai adevărat. Anii, cei câţiva care au trecut de atunci, i-au dat absolută dreptate, deşi mi-ar fi plăcut să-i pot spune că nu e aşa. Nu pentru a avea eu dreptate, ci pentru că este foarte trist că este aşa. Viaţa însă este complicată şi istoriile noastre sfârşesc arareori cu happy end-uri holywoodiene. O întâmplare de zilele trecute mi-a reamintit în mod dureros acest lucru.

Am avut cândva un prieten. Poate cel mai apropiat pe care l-am avut vreodată – cine ştie, poate că prea apropiat. Cel puţin aşa sugera un alt fost amic. Prietenul meu, cel despre care este vorba în această povestire, era în egală măsură un anxios şi un perfecţionist. El solicita o asemenea apropiere – intelectuală şi emoţională – în relaţie, încât aceasta începea să facă concurenţă relaţiei cu soţia. De aceea, în mod instinctiv, am preferat să fac pasul înapoi şi chiar, pentru a mă proteja, am îndrăznit să afirm public anumite diferenţe de opinii dintre noi. Acesta a fost însă începutul sfârşitului.

Paul Negruţ, cu flerul lui de psiholog (care, e drept, mai dă greş uneori; nu însă şi în acest caz) îmi spunea, cu ani în urmă, că asemenea relaţii, care nu lasă un spaţiu de dialog, ci duc la colapsarea universurilor personale unul în celălalt, sunt patologice şi duc, în cele din urmă, fie la homosexualitate, fie la ură. În cazul nostru, slavă Domnului, n-am ajuns în prima patologie, ci ne-am apropiat mai degrabă de a doua, ceea ce a şi dus în cele din urmă la ruperea relaţiei. Am încercat apoi ani de zile, după ce a trecut „jarul”, o readucere a relaţiei în parametri normali. Astfel, am petrecut odată o săptămână întreagă în casa lui, din oraşul X, şi am discutat despre trecut – credeam eu – ca doi oameni maturi. Am avut impresia – ce naivitate! – că de atunci lucrurile au intrat oarecum în normal. Deşi din când în când primeam de la prieteni comuni semne că s-ar putea să mă înşel, nu puteam crede asta. Dacă era aşa, de ce oare mi-ar fi cerut el să predic la înmormântarea tatălui său?

Zilele acestea însă am primit un email de la el, care m-a făcut să înţeleg că prietenii mei aveau, din păcate, dreptate. Era vorba de un simplu forward, fără comentarii, al unui mesaj trimis anterior fratelui său. Acesta era, la rândul lui, un forward al unei reviste online numită Lumina ultimelor zile, publicată de pastorul britanic Tony Pearce. Acel email era prefaţat de o explicaţie simplă, adresată fratelui prietenului meu: „te rog citeşte-l. vei înţelege de ce am decis să rup orice relaţie cu Dănuţ, care-i blama pe evrei în favoarea palestinienilor”.

În acea revistă, trimisă prietenului meu cu referinţe entuziaste de un alt prieten (Cristi Ţepeş! care, culmea, nu este sionist), autorul scria într-un dintre articole următoarele:

„În 2007 patru învăţaţi creştini de la Universitatea Yale au scris un răspuns pozitiv şi 300 lideri cunoscuţi au semnat documentul (printre care Rick Warren şi teologul român Dănuţ Mănăstireanu). http://www.islam-west.com/2007/11/christian-scholars-and-leaders-ask.html. Au semnat pe baza înţelegerii faptului că pentru musulmani şi creştini cele mai importante aspecte comune ale celor două credinţe sunt dragostea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui, şi în loc de a se război între ele, ar trebui să îşi facă bine una alteia”.

Drept să vă spun, nu înţeleg exact de ce a fost menţionat numele meu alături de cel al lui Warren (aceasta, desigur, mă onorează, chiar dacă nu în ochii prietenului meu, dar, totuşi, trebuie să păstrăm proporţiile). Eu nu sunt nicidecum un „lider cunoscut”. Oricum, trecând peste asta, iată motivul pentru care, îl anunţa prietenul meu pe fratele său, „a decis să rupă orice relaţie” cu mine. Dar n-a găsit de cuviinţă să mă informeze şi pe mine; decât indirect, şi oarecum ofensator, aş putea spune – deşi sper că nu intenţionat, prin intermediul acestui forward.

Poate vă întrebaţi de ce oare am scris acest text. Vreau să vă asigur că nu pentru a-l blama pe prietenul meu. De aceea nici nu-i dau numele. Cine ştie, dacă gândeam ca el, poate că şi eu aş fi făcut la fel.

Textul de faţă este mai degrabă o formă de autoexorcism. Şi o avertizare pentru cei mai tineri. Cele mai frumoase şi cele mai apropiate prietenii pot sfârşi prost dacă nu veghem. Uneori, din păcate, sfârşesc prost şi când veghem, căci, vorba englezului, it takes two for a dance. Crizele serioase in relaţii pot sfârşi în rupturi, aşa cum se întâmplă şi în familie.

Se poate ca unele dintre crizele prin care generaţia mea a trecut, şi trece mai departe, să se datoreze patologiilor tipice comunismului şi postcomunismului. Suntem, în mod evident, o generaţie tarată. Iar părinţii noştri stau şi mai rău la acest capitol. Nu trebuie totuşi să dăm exclusiv vina pe dracu’, deşi, în mod clar, nu e nici el străin de toate astea. Uneori se minunează însă şi el de „performanţele” de care suntem noi, creştinii, în stare.

Scriu, deci, pentru cei mai tineri şi îi invit, pe cât le este cu putinţă, să înveţe din crizele noastre. Şi, cine ştie, poate măcar peste vreo douăzeci de ani vom putea intra în normalitate. Până atunci însă, mă tem că va trebui să ne îngropaţi pe noi – gunoi la rădăcin a normalităţii.