Isteria fundamentalista a pasapoartelor biometrice

Ca unul care a crescut într-o comunitate religioasă minoritară bântuită de ceea ce unul dintre mentorii mei numea cândva furor eschatologicum, sunt destul de obişnuit cu excesele milenariste şi cu anxietăţile apocaliptice pe care acestea le nutresc. Ba chiar, aş putea adăuga cu ruşine, ca o mărturisire personală, am avut şi eu, într-o vreme, propria contribuţie la răspândirea acestor viziuni îndoielnice ale sfârşitului lumii.

Îmi aduc aminte, intre altele, de traducerile făcute de la amvon, prin anii ’80, cu pasiune şi convingere, la predicile unui anume Jim Lowden, cu privire la alinierea planetelor şi, zice-se, sfârşitul iminent al lumii. Asemenea abordări excesive, dacă nu cumva chiar patologice, înfloresc în toate spaţiile dominate de o atitudine condescendentă faţă de raţiune în general şi de teologie în particular, indiferent dacă aceasta izvorăşte din pietismul de sorginte anabaptistă sau din neoplatonismul monastic.

Studiul academic al teologiei m-a vindecat însă rapid de aceste derapaje fundamentaliste ale misticii lui 666. Teologia m-a ajutat să înţeleg că întrebarea escatologica fundamentală pentru creştini nu este aceea legată de data sfârşitului lumii (sa a arătării lui Anticrist, după gust), respectiv de diversele scenarii apocaliptice ale Escatonului, ci, cine este cel care vine – Cristos Domnul în slavă, împreună cu sfinţii îngeri, şi, mai ales, cum ar trebui să trăim noi în lumina adevărului revenirii lui iminente pe pământ la finalul istoriei. În studiile mele teologice m-am aplecat asupra teologiei ortodoxe, mai ales asupra gândirii teologice a lui Dumitru Stăniloae şi am dobândit în cursul acestui proces o mare apreciere pentru spaţiul teologiei răsăritene. În ciuda acestui respect, şi spre dezamăgirea unora dintre prietenii mei ortodocşi, studiile mele nu m-au convins a mă converti la ortodoxie (motivele sunt mult prea complexe pentru a fi discutate aici, deşi unele dintre ele transpar din acest text), chiar dacă m-au îndepărtat de tradiţiile Reformei radicale şi m-au apropiat de anglicanism.

Nu mi-aş fi închipuit însă niciodată, atunci când mă desfătam cu sofisticarea teologică a unora ca Stăniloae, Florovsky, Meyendorff, Evdokimov sau Zizioulas, că voi întâlni vreodată în ortodoxie versiuni de iraţionalism şi fanatism escatologic pe lângă care micile erezii chiliaste cu care mă jucam în copilăria mea spirituală par  o simplă joacă de copii. Mi-a fost dat însă a mă înşela.

Zilele acestea, odată cu decizia Uniunii Europene de a încuraja introducerea paşapoartelor biometrice a făcut ca blogosfera ortodoxă să ia deodată foc şi să ardă cu zgomot. Avem de-a face, din nou, cu un nou potop de invective antieuropene şi de umori ultranaţionaliste, de extracţie legionară. Pe unul dintre bloguri, mesajul, care friza paranoicul, era însoţit de imaginea alarmistă a unei grămezi de crucifixe gata de a fi arse de un presupus Anticrist. M-am gândit la început să vă pun la dispoziţie câteva dintre enormităţile găsite în aceste zile în spaţiul virtual. Unele dintre ele au în spatele lor nume grele din lumea ortodoxă, mai ales din spaţiul monastic. Până la urmă însă am decis să vă las vouă „plăcerea” asta.

Mă întreb însă când vom auzi vocea minţilor lucide din ortodoxia românească care să expună public această patologie care face atât de mult rău sufletelor şi aşa suficient de fanatizate ale ortodoxului de rând din România. Mă tem încă că nu se vor găsi mulţi care să aibă curajul de a confrunta paranoia cuibărită în spaţiul monastic românesc. Este vorba, probabil, de oameni prea puternici chiar şi pentru cei mai curajoşi dintre ei.

Dumnezeu cu mila!