Poveste de groaza cu mafioti romani si sclavi chinezi

Am avut recent privilegiul de a avea la masă trei muncitori chinezi aflaţi la lucru în România, mai precis la proiectul Palas, al controversatului om de afaceri local Iulian Dascălu.

Soţia mea are de mulţi ani un interes special pentru China şi când a aflat că la Iaşi avem muncitori chinezi, a plănuit să ofere câtorva dintre ei o masă caldă, ca să le mai treacă dorul de casă. Printr-o serie de întâmplări providenţiale, Mihaela a reuşit să intre în contact cu câţiva chinezi şi să-i invite la masă. Între chestiunile providenţiale se înscrie şi contactul cu o studentă de origine chineză, care studiază la Iaşi, piesă absolut esenţială în această istorie, deoarece chinezii nu vorbesc nici engleza, nici româna.

Iată că a sosit şi ziua cea mare. Cei care o cunosc pe soţia mea ştiu bine că nu s-a putut discuta cu ea toată ziua. A gătit, a făcut curat şi multe altele. Nu s-a panicat nici când fiicei noastre, care trebuia să-i aducă pe chinezi, i s-a îmbolnăvit fiul cel mare şi a trebuit să se interneze cu el în spital, nici când Ana, prietena ei, n-a putut merge să-i ia deoarece avea musafiri, după ce un alt prieten – a îmbolnăvit subit. Nevasta mea, care are mai multe înclinaţii mistice decât mine, a presupus imediat că este vorba de o împotrivire demonică, şi, cu tot scepticismul meu, a trebuit să-i dau dreptate, din pricina altor precedente de acest gen. Până la urmă chinezii au ajuns totuşi la noi, aduşi de Ana.

Oaspeţii erau jenaţi de faptul că n-au putut aduce un cadou. Unul dintre ei mi-a oferit o ţigară, pe care n-am putut-o refuza, dar l-am rugat să nu mi-o aprindă (nu că aş fi murit, dar n-am pus în viaţa mea ţigară în gură).

Ne-am aşezat apoi la masă. A fost o combinaţie eclectică de bucate româneşti şi asiatice – supă thailandeză thom yum, crabi, pui satay, dar şi mici, sarmale, precum şi o prăjitură „chinezească” – aşa îi zice, dar oaspeţii n-au dat semne s-o recunoască a fi de-a lor. Am început apoi să povestim. Ne-au spus câte ceva despre nevestele şi copiii de acasă (câte unul de familie, au explicat ei, văzându-i pe ceilalţi doi băieţi ai fetei noastre aflaţi acasă, care le-au plăcut foarte mult) şi ne-au arătat poze cu ei. M-au întrebat apoi cu ce mă ocup şi, când au înţeles cât de cât ce fac, mi-au spus că am o slujbă nobilă. A trebuit să le dau dreptate.

La un moment dat n-am avut ce face şi am întrebat cum îi tratează românii. Aceasta a deschis o conversaţie tensionată, care a ocupat aproape jumătate din această seară. La sfârşitul ei m-am simţit umilit şi ruşinat de etica de doi bai şi de apucăturile mafiote ale marilor noştri capitalişti autohtoni.

Daţi-mi voie să vă povestesc ceea ce am aflat. Fiecare dintre cei trei (şi toţi ca ei din grupul lor) au trebuit să plătească 10.000 de euro pentru a obţine acest loc de muncă. Li s-a apus că aceşti bani se împart între agenţia chineză (au şi ei mafioţii lor) şi cea română care mijlocesc afacerea, desigur pentru vize, certificate medicale şi altele asemenea (şpăgile de rigoare lipseau din listă). La plecarea din ţară, chinezii au semnat un contract pe o durată de 3-5 ani, potrivit căruia urmau să fie plătiţi cu un salariu de 750 de euro pe lună, la un număr de 250 de ore lucrate lunar. Cu alte cuvinte, aveau să fie plătiţi cu 3 euro pe oră (destul de bun în raport cu ceea ce puteau câştiga în China în aceleaşi condiţii, ţinând cont şi de diferenţa costului vieţii între cele două ţări).

Toate bune şi frumoase până acum. Au urcat în avion şi, când au ajuns în România au avut prima surpriză: întâlnirea brutală cu etica balcanică a lui Dascălu. La sosirea în Iaşi, avocaţii afaceristului ieşean le-au pus în faţă chinezilor un alt contract, în care salariul era de 750 de dolari US (adică o scădere bruscă a salariului de 25-30% faţă de ceea ce li se promisese – vorba ceea, „deşteptul promite şi prostul trage nădejde”). Explicaţia, spusă absolut pe şleau – doar n-o să-i creadă cineva pe chinezi! – a fost necesitatea de a evita taxele. Cu alte cuvinte, evaziune fiscală în toată regula. Chinezii au fost şocaţi, dar ce puteau face? Erau deja în România, fără asistenţă juridică, la discreţia stăpânului de sclavi („onorabilul” Iulian Dascălu), cu datorii de peste 10.000 de euro în China, aşa încât au fost nevoiţi să semneze. Nici Ambasada chineză la Bucureşti nu i-a putut ajuta. Cine ştie dacă nu sunt şi cei de acolo parte a acestei afaceri oneroase? Mafia s-a acoperit cu acte. Cine i-ar putea acuza de ceva?

Etica în afaceri, drepturile omului, ca să nu mai vorbim de onoare, astea sunt vorbe de clacă pentru mafiotul capitalist român. Profitul este totul. Restul, este mărunţiş. Iar dacă conştiinţa dă semne îngrijorătoare, nu este nici o problemă. O donaţie bine garnisită, însoţită de surle şi tobe, făcută la mitropolie rezolvă toate lucrurile. Şi ce dacă astea nu-l pot prosti pe Dumnezeu? El cu ale lui, iar noi cu ale noastre.

Dar să nu credeţi că asta este totul. Circul abia acum începe. Săptămâna trecută chinezii au lucrat câte unsprezece ore pe zi (cui îi pasă de regulile Uniunii Europene? astea sunt pentru proşti, nu pentru şmecherii de Bahlui), de la ora 7 dimineaţa la ora 6 seara, dar au fost plătiţi doar pentru şapte ore. Cu alte cuvinte, nu ajunge că au fost furaţi de la început de 30% din ce li s-a promis, dar acum li se mai fură încă o treime din ceea ce muncesc). La asta se adaugă munca de noapte, în condiţii de frig aspru şi fără nici un spor corespunzător.

Chinezii presupun, absolut justificat de altfel, date fiind cele de mai sus, că scopul acestui tratament neomenesc este de a-i determina să plece acasă înainte de încheierea contractului, astfel încât mafia româno-chineză să poate aduce un nou transport de naivi, la încă 10.000 de euro bucata. Că doar are balta peşte şi China chinezi.

Evident, ceea ce vă spun aici este ceea ce mi s-a spus şi nu am nici o posibilitate de a verifica, dar nici motiv să mă îndoiesc de veridicitatea acestor relatări. Pe de altă parte cunoscând corupţia profundă a capitalistului român, a cărui singură religie este banul, câştigat cât mai rapid şi prin orice mijloace, oricât de oneroase ar fi acestea, sunt absolut convins că chinezii au spus adevărul.

Nu am nici o dovadă că afaceristul Iulian Dascălu ştie despre aceste lucruri (teoretic este posibil ca cele de mai sus să fie opera aghiotanţilor săi, fără ştirea lui „capo dei capi”, deşi mă îndoiesc de asta). Dacă totuşi este aşa, şi Iulian Dascălu este om şi domn, iar nu o fiară capitalistă fără suflet şi fără Dumnezeu, atunci are şansa de a-şi mântui sufletul, eliberând sclavii chinezi pe care şi i-a cumpărat cu 5.000 de euro bucata (presupunând că românii şi chinezii au împărţit pe din două „prada de război”).

Este clar că fără asistenţă juridică competentă şi, mai ales, fără susţinere politică fermă (căci justiţia în România, aşa cum bine a observat Comisia Europeană, continuă să lucreze la comandă politică) chinezii care lucrează în România vor continua să fie trataţi ca nişte sclavi negri pe plantaţiile americane, iar poporul nostru, creştin, zice-se, pe lângă crimele neispăşite din perioada comunistă, va adăuga noi păcate pe conştiinţa lui, şi aşa destul de încărcată.

Într-un târziu, după ce au ascultat mărturia convertirii soţiei mele şi alte câteva mărturii înregistrate video ale unor creştini chinezi, oaspeţii noştri s-au întors la dormitorul lor, în vreme ce noi am rămas, cu vinovăţia şi ruşinea creată de semenii noştri, dar şi cu sentimentul de neputinţă în faţa unui sistem mafiot inuman, acoperit de o apărare juridică perfectă. Sau poate nu. Există oare vreo speranţă ca această situaţie nedreaptă să înceteze? Sincer să fiu, în ţara hoţiei, a minciunii şi a corupţiei frumos îmbrăcate în hainele habotniciei religioase, cred că singura şansă a acestor oameni este la Dumnezeu.