Evanghelici si catolici impreuna – I – 1994 -1

Misiunea creştină în Mileniul al Treilea – 1

Copyright © 1994, First Things, mai 1994

Pe măsură ce Mileniul al Doilea se apropie de final, misiunea creştină în istoria umanităţii are în faţă un moment de o extraordinară oportunitate şi responsabilitate. Dacă, în planurile pline de îndurare şi tainice ale lui Dumnezeu, a Doua Venire a Domnului întârzie, intrăm în Mileniul al Treilea, care ar putea constitui, potrivit spuselor lui Ioan Paul al II-lea, ,,o primăvară a misiunii mondiale”. (Redemptoris Missio)

Aşa cum Cristos este unul, la fel şi misiunea creştină este una singură. Acestă misiune unică poate fi şi ar trebui să fie dusă mai departe în diverse moduri. Totuşi, diversitatea legitimă care există acum nu ar trebui confundată cu diviziunile existente între creştini, care îl pun în umbră pe Cristosul unic şi care pun oprelişti misiunii creştine. [1] Există o legătură necesară între unitatea vizibilă a creştinilor şi misiunea Cristosului unic. [2] Ne rugăm împreună pentru împlinirea rugăciunii Domnului nostru: ,,Mă rog ca toţi să fie una, cum tu, Tată, eşti în mine, şi eu în tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (Ioan 17). Noi, împreună, evanghelici şi catolici, ne mărturisim păcatele împotriva unităţii pe care Cristos o are în plan pentru toţi ucenicii săi. [3]

Cristosul unic şi misiunea unică îi include pe mulţi alţi creştini, mai cu seamă pe ortodocşi şi pe protestanţi care, de obicei, nu sunt recunoscuţi ca evanghelici. Toţi creştinii sunt cuprinşi în rugăciunea: ,,ca toţi să fie una”. Declaraţia noastră prezentă are în vedere problemele şi oportunităţile specifice în relaţia dintre romano-catolici şi evanghelicii protestanţi.

Acum când ne apropiem de cel de-Al Treilea Mileniu, în lume există aproximativ 1,7 miliarde de creştini. Aproape un miliard dintre aceştia sunt catolici şi mai mult de 300 de milioane sunt evanghelici şi protestanţi. Secolul care acum se apropie de final a fost cel mai însemnat secol al expansiunii misionare din istoria creştină. Ne rugăm şi credem că această expansiune a pregătit calea pentru strădanii misionare şi mai măreţe în primul secol al celui de-Al Treilea Mileniu.

Cele două comunităţi din lumea creştină care sunt cele mai active din punct de vedere evanghelistic şi care cresc numeric cel mai rapid sunt evanghelicii şi catolicii. [4] În multe părţi ale lumii însă, relaţia dintre aceste comunităţi este marcată mai mult de conflict decât de cooperare, mai mult de animozitate decât de iubire, mai mult de suspiciune decât de încredere, mai mult de propagandă şi de ignoranţă decât de respect pentru adevăr. [5] În mod alarmant, acesta este şi cazul Americii Latine, este, din ce în ce mai mult, cazul Europei de est şi, prea adesea, cazul ţării noastre [Statele Unite].

Fără a ignora conflictele dintre alte comunităţi creştine şi din interiorul acestora, ne ocupăm aici de relaţia dintre evanghelici şi catolici, care constituie vârful de lance al expansiunii misionare în zilele noastre şi, cel mai probabil, în secolul care urmează. În acest mod, sperăm că ceea ce am descoperit şi am decis împreună să fie de ajutor în alte situaţii de conflict, precum cele dintre ortodocşi, evanghelici şi catolici în Europa de est. Deşi suntem conştienţi şi recunoscători pentru eforturile care se fac permanent pentru a soluţiona tensiunile dintre aceste comunităţi, realitatea ruşinoasă este că, în multe locuri din întreaga lume, scandalul conflictului dintre creştini umbreşte scandalul crucii, ştirbind astfel misiunea unică a Cristosului unic. [6]

Ca şi în trecut, la fel şi astăzi şi în viitor, misiunea creştină, care este direcţionată spre întreaga comunitate umană, trebuie dusă mai departe, în ciuda unei opoziţii formidabile. În anumite culturi, această misiune întâlneşte spiritualităţi care reînvie şi religii care sunt în mod făţiş ostile cerinţelor lui Cristos. Islamul, care în multe situaţii neagă libertatea de a mărturisi Evanghelia, trebuie să constituie o preocupare din ce în ce mai mare pentru cei cărora le pasă de libertatea religioasă şi de misiunea creştină. [7] Dialogul în termeni de respect reciproc dintre musulmani şi creştini ar trebui încurajat, în speranţa că o mai mare parte a lumii va ,,deschide uşa lui Cristos”, potrivit cuvintelor repetate adesea de Ioan Paul al II-lea. [8] În acelaşi timp, în aşa-numitele societăţi dezvoltate, în care trăim, secularizarea larg răspândită devine din ce în ce mai mult un nihilism spiritual, intelectual şi moral care neagă nu numai pe Dumnezeul unic, care este Adevărul, dar şi însăşi ideea de adevăr. [9]

Intrăm fără iluzii în secolul al XXI-lea. Împreună cu Pavel şi cu creştinii din primul secol, ştim că ,,noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6). În calitate de evanghelici şi de catolici, nu ne putem permite să oferim ajutor şi suport duşmanilor cauzei lui Cristos, printr-un conflict inutil şi lipsit de iubire între noi. [10]

Iubirea lui Cristos ne obligă şi suntem astfel hotărâţi să evităm asemenea conflicte dintre comunităţile noastre şi, acolo unde asemenea conflicte există, să facem tot ce putem pentru a le reduce şi elimina. Mai mult decât atât, suntem chemaţi şi, de aceea, suntem decişi să studiem diverse moduri în care putem lucra şi mărturisi împreună, pentru a duce mai departe misiunea unică a lui Cristos. [11] Hotărârea noastră comună nu se bazează numai pe dorinţa de armonie. Respingem orice formă de armonie dobândită în afara adevărului. [12] Hotărârea noastră comună devine obligatorie prin supunerea faţă de adevărul lui Dumnezeu revelat în Cuvântul său, în Sfintele Scripturi şi prin încrederea în promisiunea călăuzirii Sfântului Duh, până la întoarcerea în glorie a Domnului nostru, pentru a-i judeca pe cei vii şi pe cei morţi.

Misiunea pe care o îmbrăţişăm cu toţii este consecinţa necesară a credinţei pe care o mărturisim împreună.

* * *

Comentarii

1. Există între evanghelici unii care consideră că, din punct de vedere pragmatic, fragmentarea Bisericii este o metodă eficientă de „plantare de biserici” şi, deci, de misiune creştină. Aceasta este, cred eu, o concepţie absolut aberantă în lumina rugăciunii de Mare Preot a lui Cristos din Ioan 17. Aceasta nu înseamnă însă nicidecum că unitatea înseamnă uniformitate. Biserica s-a bucurat în toată istpria ei de o diversitate extraordinară. Problema apare abia atunci când diversitatea devine pricină de izolare şi fragmentare. Desigur, nu discutăm aici de erezie, respectiv de îndepărtarea de dogmele fundamentale ale credinţei creştine. În acest domeniu, cu cât „diversitatea” este mai mică, cu atât este mai bine. Spaţiul dogmelor fundamentale este însă unul foarte restrând, esenţa lui fiind exprimată în Crez. Aceasta este în contrast strident cu încercările fundamentaliştilor de a îngrămădi tot felul de chestiuni secundare în spaţiul dogmelor esenţiale. În acest context, distincţia patristică între dogme, theologoumena şi opinii teologice este fundamentală.

2. Unitatea indisolubilă între Cristosul unic şi misiunea unică a Bisericii este un adevăr pe care este foarte uşor să-l uităm în contextul fragmemtării actuale a Bisericii.

3. Când oare vom auzi o mărturisire din gura liderilor creştini român – ortodocşi, catolici şi evanghelici – cu privire la păcatele săvârşite de bisericile noastre împotriva unitîţii Trupului lui Cristos?

4. Este posibil ca nu toţi cititorii noştri să fie de acord cu această aserţiune, dar ea este bazată pe statistici credibile, nu pe impresii.

5. Descrirea situaţiei actuale în relaţiile dintre diversele comunităţi creştine pare una foarte sumbră, dar ea este, de fapt, una eufemistică, situaţia pe terem, inclusiv în România fiind de fapt mult mai critică.

6. „Scandalul crucii” despre care vorbeşte apostolul Pavel, ar fi trebuit să fie singura pricina de poticnire a lumii, în ceea ce priveşte Evanghelia. Din nefericire, aceasta păleşte adesea în lumina scandalului relaţiilor ruşinoase dintre diversele comunităţi care pretind că-şi înrădăcinează identitatea în jertfa lui Cristos.

7. Afirmarea explicită a persecuţiei creştinilor în multe spaţii islamice era mult mai facilă în 1994 decât este astăzi, după nine eleven.

8. Documentul subliniază, în acelaşi context, necesitatea dialogului dintre musuolmani şi creştini, un subiect care continuă să fie extrem de impopular între fundamentaliştii şi estremiştii din ambele tabere.

9. În aceleşi timp, este subliniat şi un fenomen care în 1994 era doar la început şi care, între timp, a ajuns la poroxism, devenind un soi de religie totalitară în Europa, şi în alte cercuri seculariste din lume, a cărui nume inventat (unde altundeva decât) în Franţa este cel de „laicitate”.

10. Luptele (fizice sau ideologice) dintre creştini sunt cel mai mare aliat al diavolului împotriva Bisericii lui Cristos. Şi câtă râvnă pun fundamentaliştii în ele! Se împlineşte astfel vorba Mântuitrului, care prezicea că aceşti rătăciţi se vom înşela cu gândul că ura lor faţă de fraţii (şi surorile) care nu gândesc ca ei este o slujbă pentru Domnul.

11. A nu avea conflicte între noi, ca şi creştini, nu este nicidecum suficient. Dacă suntem fiii (şi fiicele) aceluiaşi Tată (şi ai aceleiaşi Mame, Biserica), trebuie să învăţăm să slujim şi să mărturisim împreună pe Cristos. Cât de departe suntem în România de acest ideal!

12. Documentul respinge acea formă de ecumenism care caută armonia cu orice preţ (aluzie la stragiile perdante ale Consiliului Mondial al Bisericilor), bazată pe căutarea unităţii la cel mai mic numitor comun. Pentru semnatarii acestui document, orice unitate care nu se bazează pe adevăr nu este vrednică de atenţie. Sfânta Scriptură şi mărturia Duhului în Biserică (o sintagmă care descrie ceea ce bisericile istorice numesc „Tradiţie”) sunt singurele instanţe care pot constitui temelia unităţii creştine.