Darul mantuirii

Un document al dialogului teologic „Evanghelicii şi catolicii împreună”

Darul mântuirii

New York, 7 octombrie, 1997

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. (Ioan 3:16-17)

Îi mulţumim Domnului pentru că, în ultimii ani, mulţi evanghelici şi catolici, printre care şi noi, au fost în măsură să exprime o credinţă comună în Cristos şi astfel să se recunoască unii pe alţii ca fraţi şi surori în Cristos. Noi mărturisim împreună pe Unul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; îl mărturisim pe Isus Cristos, Fiul Întrupat al lui Dumnezeu; afirmăm autoritatea de netăgăduit a Sfintei Scripturi, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu; şi recunoaştem crezul apostolic şi pe cel de la Niceea, ca fiind mărturii vrednice de încredere cu privire la acel Cuvânt. [1]

Eficacitatea mărturiei noastre pentru Cristos depinde de lucrarea Duhului Sfânt care ne cheamă şi ne împuterniceşte să mărturisim împreună înţelesul mântuirii promise şi desăvârşite prin Isus Cristos, Domnul nostru. Prin rugăciune şi prin studiul Sfintei Scripturi, [2] şi ajutaţi de reflecţiile Bisericii asupra textului sacru din cele mai vechi timpuri, [3] am descoperit că, cu excepţia câtorva diferenţe persistente şi clare, putem fi împreună martori ai darului mântuirii în Isus Cristos. Despre acest dar mântuitor mărturisim noi acum, vorbind nu în numele, [4] ci pentru şi dinăuntrul diverselor noastre comunităţi. [5]

Dumnezeu ne-a creat ca să manifestăm slava Sa şi ca să ne dea viaţa veşnică în comuniune cu el, dar a intervenit apoi neascultarea noastră şi aceasta ne-a condus la condamnare. Ca membri ai rasei umane decăzute, venim pe lume înstrăinaţi de Dumnezeu şi într-o stare de răzvrătire. Acestui păcat originar i se adaugă faptele noastre păcătoase. Consecinţele catastrofale ale păcatului sunt atât de mari încât suntem incapabili să refacem legăturile rupte ale comuniunii noastre cu Dumnezeu. Doar în lumina a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru a reface legătura noastră cu el vedem noi întreaga enormitate a stării noastre de cădere. Ajungem astfel să cunoaştem gravitatea condiţiei noastre şi măreţia iubirii lui Dumnezeu, prin viaţa, suferinţa, moartea şi învierea lui Isus Cristos. ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

Dumnezeu Creatorul este şi Dumnezeu Răscumpărătorul, care oferă lumii mântuire. ,,[Dumnezeu] voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Tim. 2:4). Refacerea comuniunii noastre cu Dumnezeu depinde în mod absolut de Isus Cristos, care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Căci ,,este un singur mijlocitor între Dumnezeu si oameni: Omul Isus Cristos” (1 Tim. 2:5) şi ,,în nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fap. 4:12). Isus a spus: ,, Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioan 14:6). El este cel sfânt şi drept, care a fost dat morţii pentru păcatele noastre, ,,cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu.” (1 Pet. 3:18).

Noul Testament vorbeşte despre mântuire în diverse moduri. Mântuirea este scăparea escatologică sau absolută din păcat şi din consecinţele acestuia, starea finală de siguranţă şi de slavă în care suntem aduşi atât trupeşte cât şi sufleteşte. ,,Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele lui, vom fi mântuiţi prin el de mânia lui Dumnezeu”, ,, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Rom. 5:9; 13:11). Mântuirea este, de asemenea, o realitate actuală. Ni se spune că ,,el ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea lui” (Tit 3:5). Realitatea actuală a mântuirii este o anticipare şi pregustare a acesteia în plenitudinea ei cea promisă.

Fără îndoială că lucrarea de răscumpărare a fost realizată prin jertfa ispăşitoare a lui Cristos pe cruce. ,,Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi” (Gal. 3:13). Scriptura descrie în mai multe moduri consecinţele lucrării răscumpărătoare a lui Cristos. Printre acestea amintim: mântuirea, reconcilierea, refacerea prieteniei cu Dumnezeu şi naşterea de sus, prin care suntem adoptaţi în calitate de copii ai lui Dumnezeu şi prin care suntem făcuţi moştenitori ai Împărăţiei. ,,Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub lege, pentru ca să căpătăm înfierea.” (Gal. 4:4-5).

Justificarea este o realitate centrală în relatarea biblică a mântuirii, iar însemnătatea ei a fost îndelung dezbătută de protestanţi şi de catolici. Noi suntem de acord că mântuirea nu se dobândeşte prin fapte bune sau prin meritele noastre; [6] ea este în întregime darul lui Dumnezeu, fiind conferită prin îndurarea absolută a Tatălui, din iubirea pe care ne-o poartă prin Fiul său, care a suferit în locul nostru şi care a înviat din morţi pentru justificarea noastră. Isus a fost ,,dat [morţii] din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (Rom. 4:25). În lucrarea de justificare, Dumnezeu, doar pe baza neprihănirii lui Cristos, [7] declară că nu mai suntem duşmanii lui răzvrătiţi, ci prietenii lui iertaţi; şi aşa este în virtutea cuvântului său.

Noul Testament arată limpede că darul justificării se primeşte prin credinţă, ,,Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2:8). Prin credinţă, care este, de asemenea, darul lui Dumnezeu, ne căim pentru păcatele noastre şi, de bună voie, răspundem la chemarea Evangheliei, vestea bună a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu pentru noi în Cristos. Prin răspunsul credinţei pe care i-l dăm lui Cristos, avem parte de binecuvântările promise de Evanghelie. Credinţa nu este doar pură consimţire intelectuală, ci un act al întregii persoane, care implică mintea, voinţa şi sentimentele care se nasc dintr-o viaţă schimbată. Noi credem că ceea ce afirmăm în aceste rânduri este în acord cu ceea ce tradiţiile Reformei au înţeles prin justificarea doar prin credinţă (sola fide). [8]

Prin justificare, am primit darul Duhului Sfânt, prin care iubirea lui Dumnezeu este revărsată în inimile noastre (Rom. 5:5). Harul lui Cristos şi darul Duhului care au fost primite prin credinţă (Gal. 3:14) sunt simţite şi exprimate în moduri diferite de creştinii de confesiuni diferite şi din tradiţii creştine diferite, însă darul lui Dumnezeu nu depinde niciodată de experienţa noastră umană sau de modul în care exprimăm noi acea experienţă. [9]

Deşi credinţa este în mod evident o opţiune personală, ea nu este o simplă posesie privată, ci implică participarea în trupul lui Cristos. [10] Prin botez, suntem integraţi în mod vizibil în comunitatea credinţei şi ne angajăm într-o viaţă de ucenicie. ,,Noi deci, prin botezul în moartea lui, am fost îngropaţi împreuna cu el, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” (Rom. 6:4). [11]

Prin credinţa lor şi prin botez, creştinii sunt chemaţi să trăiască după legea iubirii, în supunere faţă de Isus Cristos Domnul. Scriptura numeşte aceasta o viaţă de sfinţenie sau de sanctificare. ,,Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frică de Dumnezeu” (2 Cor. 7:1). Sfinţirea nu se realizează pe deplin la începutul vieţii noastre în Cristos, [13] ci treptat, pe măsură ce ne luptăm, cu ajutorul şi cu harul lui Dumnezeu, împotriva adversităţilor şi a ispitelor. În această luptă, suntem asiguraţi că îndurarea lui Cristos va fi îndeajuns pentru noi, dându-ne puterea să perseverăm până la sfârşit. Atunci când cădem, ne putem întoarce la Dumnezeu cu căinţă umilă, ca să cerem cu încredere şi să primim iertarea sa.

Putem avea astfel o nădejde sigură pentru viaţa veşnică ce ne-a fost promisă în Cristos. Aşa cum am împărtăşit suferinţele lui, vom împărtăşi şi slava lui cea de pe urmă. ,,Vom fi ca el; pentru că îl vom vedea aşa cum este.” (1 Ioan 3:2). Deşi nu putem privi nicidecum îndurarea lui Dumnezeu ca fiind ceva de apucat, promisiunea lui Dumnezeu în Cristos este una absolut sigură, iar credinţa în acea promisiune biruieşte neliniştea legată de viitorul nostru veşnic. [13] Suntem îndreptăţiţi, prin credinţă, să avem o speranţă fermă, să ne încurajăm unii pe alţii în această speranţă şi să ne bucurăm în ea. Celor credincioşi li se promite: ,, Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (1 Pet. 1:5).

Astfel, ca păcătoşi justificaţi, am fost mântuiţi, suntem în procesul mântuirii şi vom fi mântuiţi. [14] Toate acestea sunt darul lui Dumnezeu. Credinţa dă naştere unei speranţe încrezătoare într-un cer nou şi un pământ nou, în care planurile creatoare şi răscumpărătoare ale lui Dumnezeu sunt îndeplinite în mod glorios. ,,De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult, şi i-a dat numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de supt pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul” (Fil. 2:9-11).

Credincioşi fiind, suntem trimişi în lume cu misiunea de a fi purtătorii veştii bune, de a ne sluji unii pe alţii în dragoste, de a face bine tuturor şi de a evangheliza pe oricine şi în orice loc. Este responsabilitatea noastră, şi hotărârea noastră fermă, de a duce întregii lumi vestea despre iubirea lui Dumnezeu şi despre mântuirea înfăptuită prin Domnul nostru, cel crucificat, cel înviat şi care va reveni. [15] Mulţi se află în pericolul foarte mare de a fi pierduţi pe vecie, pentru că nu ştiu calea spre mântuire. [16]

În ascultare faţă de Marea Trimitere a Domnului nostru, ne angajăm să evanghelizăm pe oricine. [17] Trebuie să împărtăşim cu toţi oamenii plinătatea adevărului mântuitor al lui Dumnezeu, inclusiv membrilor din comunităţile noastre. Evanghelicii trebuie să prezinte Evanghelia catolicilor, iar catolicii evanghelicilor, [18] rostind întotdeauna adevărul în iubire: ,,căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii…, pentru zidirea trupului lui Cristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu” (Efes. 4:3, 12-13).

Mai mult decât atât, noi apărăm libertatea religioasă pentru toţi oamenii. [19] Această libertate se bazează pe demnitatea persoanei umane creată după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să fie protejată de asemenea de dreptul civil.

Nu trebuie să permitem ca mărturia noastră creştină să fie compromisă de o ucenicie cu inima împărţită sau de dispute inutile care pot duce la dezbinări. [20] Deşi ne bucurăm de unitatea pe care am descoperit-o şi avem încredere în adevărurile fundamentale legate de darul mântuirii pe care le-am afirmat aici, recunoaştem faptul că există totuşi, în mod inevitabil, întrebări colaterale care solicită o cercetare suplimentară şi imediată. [21] Printre aceste întrebări se află următoarele: înţelesul regenerării prin botez; Euharistia şi harul sacramental; întrebuinţările istorice ale limbajului justificării în legătură cu neprihănirea atribuită şi transformatoare; statutul normativ al justificării în raport cu toate celelalte doctrine creştine; afirmaţia potrivit căreia, deşi justificarea vine doar prin credinţă, credinţa care primeşte mântuirea nu este niciodată singură; diferite înţelegeri cu privire la merite, răsplătire, purgatoriu şi indulgenţe; devoţiunea mariană şi sprijinul sfinţilor în viaţa de mântuire; precum şi posibilitatea mântuirii pentru cei care nu au fost evanghelizaţi. [22]

Asupra acestor subiecte precum şi a altora, recunoaştem că există anumite diferenţe chiar şi în interiorul comunităţilor evanghelice şi catolice. [23] Noi ne angajăm să continuăm studierea acestor subiecte în conversaţiile noastre viitoare. Toţi cei care cred cu adevărat în Isus Cristos sunt fraţi şi surori în Domnul şi nu trebuie să permită ca diferenţele dintre ei, oricât de importante ar fi acestea, să submineze acest adevăr extraordinar sau să-i abată de la responsabilitatea de a depune împreună mărturie cu privire la darul mântuirii lui Dumnezeu în Cristos. [24],,Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire” (1 Cor. 1:10).

În calitate de evanghelici, care îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru moştenirea Reformei şi care susţin cu convingere mărturisirile ei clasice de credinţă, în calitate de catolici, care cred cu tărie în învăţăturile Bisericii Catolice şi, împreună, în calitate de ucenici ai Domnului Isus Cristos, care sunt recunoscători înaintaşilor lor creştini şi acceptă responsabilităţile pe care le au faţă de contemporanii lor şi faţă de cei care vor veni după ei, afirmăm unitatea noastră cu privire la Evanghelie, aşa cum am mărturisit-o aici. În discuţiile noastre viitoare, nu vom căuta un alt fel de unitate decât unitatea în adevăr. [25] Numai o asemenea unitate în adevăr poate fi plăcută Domnului şi Mântuitorului pe care îl slujim împreună, fiindcă el este ,,Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6).

Evanghelici

Dr. Gerald L. Bray (Beeson Divinity School)

Dr. Bill Bright (Campus Crusade for Christ)

Dr. Harold O. J. Brown (Trinity Evangelical Divinity School)

Mr. Charles Colson (Prison Fellowship)

Episcop William C. Frey (Biserica Episcopaliană)

Dr. Timothy George (Beeson Divinity School)

Dr. Os Guinness (The Trinity Forum)

Dr. Kent R. Hill (Eastern Nazarene College)

Rev. Max Lucado (Oak Hills Church of Christ, San Antonio, Texas)

Dr. T. M. Moore (Chesapeake Theological Seminary)

Dr. Richard Mouw (Fuller Theological Seminary)

Dr. Mark A. Noll (Wheaton College)

Mr. Brian F. O’Connell (Interdev)

Dr. Thomas Oden (Drew University)

Dr. James I. Packer (Regent College, British Columbia)

Dr. Timothy R. Phillips (Wheaton College)

Dr. John Rodgers (Trinity Episcopal School for Ministry)

Dr. John Woodbridge (Trinity Evangelical Divinity School)

Romano-catolici

Fr. James J. Buckley (Loyola College in Maryland)

Fr. J. A. Di Noia, O.P. (Dominican House of Studies)

Fr. Avery Dulles, S.J. (Fordham University)

Fr. Thomas Guarino (Seton Hall University)

Dr. Peter Kreeft (Boston College)

Fr. Matthew L. Lamb (Boston College)

Fr. Eugene LaVerdiere, S.S.S. (Emmanuel)

Fr. Francis Martin (John Paul II Institute for Studies on Marriage and Family)

Mr. Ralph Martin (Renewal Ministries)

Fr. Richard John Neuhaus (Religion and Public Life)

Mr. Michael Novak (American Enterprise Institute)

Fr. Edward Oakes, S.J. (Regis University)

Fr. Thomas P. Rausch, S.J. (Loyola Marymount University)

Mr. George Weigel (Ethics and Public Policy Center)

Dr. Robert Louis Wilken (University of Virginia)

* * *

Comentarii

1. Recunoaşterea valorii crezurilor creştine universale, care sunt practic parte a Tradiţiei creştine, în oricare dintre înţelesurile acesteia, este un pas înainte în raport cu poziţia clasică a evanghelicilor, care excludea, prin definiţie, orice altă autoritate în materie de credinţă, în afara Sfintelor Scripturi.
2. Menţionarea rugăciunii şi a studiului Scripturii încearcă să pună în mod deliberat dialogul ecumenic între evanghelici şi catolici pe un solid fundament doxologic, el fiind conceput astfel nu ca un exerciţiu intelectual steril, ci ca o formă de pietate.
3. Menţionarea, alături de rugăciune şi studierea Bibliei, a „reflecţiilor Bisericii asupra textului sacru” (o altă aluzie la Tradiţie) aşează acest dialog într-un cadru hermeneutic corect şi echilibrat, interpretarea Scripturii fiind privită nu ca un efort individual, rupt de ansamblul Bisericii universale, şi nici ca un efort exclusiv contemporan, disconectat de felul în care a fost înţeles textul sacru de-a lungul istoriei creştine, ci ca un demers profund eclesial.
4. Semnatarii nu vorbesc „în numele” comunităţilor lor, căci aici nu avem de-a face cu un dialog oficial între cele două tradiţii, ci în nume propriu, ca teologi proveniţi din aceste două tradiţii.
5. Semnatarii vorbesc totuşi nu ca nişte indivizi rupţi de propriile comunităţi, ci ca membri angajaţi şi responsabili ai bisericilor din care fac parte. Afirmaţia este o respingere implicită a modului iresponsabil şi individualist în care se face adesea teologie în mediile liberale.
6. Afirmaţia că „mântuirea nu se dobândeşte prin fapte bune sau prin merite” este o disociere clară de acele pervertiri pelagiene ale teologiei catolice care fac din faptele bune o condiţie a mântuirii. Formularea de mai sus este intenţionată, de asemenea, ca o corectare a prejudecăţii curente a multor evanghelici, potrivit căreia catolicii nu cred în mântuirea „prin har, prin credinţă”, ci ar crede în „mântuirea prin fapte”.
7. Expresia „doar pe baza neprihănirii lui Cristos” este menită să sublinieze faptul că jertfa lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este singurul temei legitim al mântuirii.
8. Identificarea explicaţiei din acest paragraf cu înţelesul corect al expresiei protestante clasice sola fidae este menită să contracareze neînţelegerile (atât catolice, cât şi protestante) cu privire la aceasta, potrivit cărora sola fidae ar exclude necesitatea oricărui efort personal în procesul mântuirii.
9. Sublinierea modurilor diferite în care creştinii din diferite tradiţii pot trăi experienţa harului este o critică implicită a aşteptării nelegitime potrivit căreia, pentru a fi validaţi ca fiind credincioşi autentici, toţi creştinii trebuie să treacă esenţialmente prin acelaşi tip de experienţă creştină.
10. Binomul opţiune personală – angajare eclesială este esenţial pentru o înţelegere corectă a credinţei, care, în sensul ei biblic şi creştin istoric, nu este nici individualistă (ispita protestantă), nici colectivistă (ispita tradiţiilor istorice, în egală măsură cea catolică şi cea ortodoxă).
11. Menţionarea botezului, alături de angajarea personală prin credinţă, aduce în discuţie dimensiunea sacramentală a mântuirii şi subliniază caracterul eclesial al acesteia, corectând astfel tendinţele individualiste prezente mai ales în tradiţia evanghelică.
12. Afirmaţia potrivit căreia „sfinţirea nu se realizează pe deplin la începutul vieţii noastre în Cristos” încearcă să corecteze o altă înţelegere eronată a mântuirii, prezentă, în diferite forme, atât în catolicism, cât şi în evanghelism.
13. Acest paragraf, care are în centrul său chestiunea „neliniştii legate de viitorul nostru veşnic” încearcă să contrabalanseze, din perspectivă evanghelică, ideea extremă, prezentă mai ales în catolicism, dar şi în anumite forme arminiene de protestantism (ca să nu mai vorbim de ortodoxie) potrivit căreia smerenia necesară a creştinului ar trebui să-l facă pe acesta să trăiască într-o totală nesiguranţă cu privire la destinul său veşnic. Această idee este la fel de lipsită de fundament biblic ca şi „erezia” evanghelică exprimată prin sintagma „odată mântuit, pentru totdeauna mântuit”.
14. Expresia „am fost mântuiţi, suntem în procesul mântuirii şi vom fi mântuiţi” mută accentul de pe înţelesul static – de moment fix – al mântuirii, pe sensul dinamic – de proces – al mântuirii, care este mult mai aproape de mărturia generală a Scripturii cu privire la acest concept.
15. Responsabilitatea personală a fiecărui credincios de a predica Evanghelia mântuirii prin credinţa în Cristos este, potrivit lui Bebbington (care o numeşte „activism”), una dintre caracteristicile definitorii ale tradiţiei evanghelice. Afirmarea fără rezerve a acesteia de către semnatarii catolici ai acestui document este un fapt remarcabil.
16. Urgenţa mărturiei creştine este dată, potrivit acestui document, de riscul pierzării veşnice, pentru cei care nu răspund prin credinţă la chemarea mântuirii lui Dumnezeu în Cristos.
17. Angajamentul cu privire la responsabilitatea universală (pentru orice creştin, fie el evanghelic, catolic şi, de ce nu, ortodox) a evanghelizării pregăteşte terenul pentru una intre cele mai radicale afirmaţii din acest document.
18. În contextul suspiciunii generalizate în lumea de astăzi, cu privire la presupuse (ori reale) acţiuni de prozelitism (ale evanghelicilor faţă de catolici şi ortodocşi, ale catolicilor faţă de ortodocşi, ori, de ce nu, ale penticostalilor faţă de baptişti) afirmaţia din document potrivit căreia „evanghelicii trebuie să prezinte Evanghelia catolicilor, iar catolicii evanghelicilor” este absolut radicală. Ea afirmă, în mod implicit, că evanghelicii şi catolicii nominali, formali, de fapt nu sunt creştini şi, se află în pericol de pierzare veşnică dacă nu primesc Evanghelic mântuirii. De aceea, indiferent de la cine ar veni această vestire, şi eventualul răspuns la ea, urmate de aderarea la biserica celui care a făcut mărturia, ele sunt de preferat nominalismului. Un om care a fost un evanghelic nominal şi a devenit, în urma predicării catolice, un catolic angajat este cu siguranţă într-o situaţie mai bună din perspectiva eternităţii. Şi la fel un catolic formal, care a devenit un evanghelic practicant. Mă îndoiesc de faptul că, oricât de mult ar avansa dialogul teologic dintre evanghelici şi ortodocşi, o asemenea afirmaţie ar putea fi făcută în acel context.
19. Afirmaţia „noi apărăm libertatea religioasă pentru toţi oamenii” consfinţeşte în mod implicit nu numai libertatea fiecărei persoane de a-şi schimba religia, ci reprezintă angajamentul semnatarilor de a face ca acest drept să fie inclus în legislaţia civilă. Din nou, am mari îndoieli că o asemenea atitudine ar fi posibilă în România, nu numai în tabăra ortodoxă, ci şi în celelalte.
20. Menţionarea „disputelor inutile” şi a „dezbinărilor” subliniază tocmai starea de fapt care a generat necesitatea dialogului teologic între evanghelici şi catolici, respectiv scandalul fragmentărilor confesionale, a cărei cauză o constituie arareori reale divergenţe dogmatice, ci este, mai degrabă, rodul orgoliilor şi al intereselor omeneşti. Menţiunea este menită însă, de asemenea, să pregătească terenul pentru enumerarea diferenţelor de perspectivă care continuă să existe între cele două tradiţii.
21. Documentul evită să cadă în triumfalismul ieftin care caracterizează adeseori eforturile ecumenice. Deşi există similarităţi, chiar mai mari decât cred cei mai mulţi dintre evanghelici sau catolici, diferenţele dintre cele două tradiţii persistă şi ele trebuie luate în serios.
22. Aceasta este o listă redutabilă şi copleşitoare. Aşa cum putem vedea, divergenţele de analizat şi (eventual, pe cât posibil, de soluţionat) nu sunt nicidecum, minore.
23. Ceea ce complică problematica divergenţelor dintre cele două tradiţii este faptul că nici măcar în interiorul acestora nu există un consens absolut cu privire la ele. Aceasta ar putea semnala faptul că avem de-a face mai degrabă cu adiaphora, doctrine de importanţă secundară, dar foarte probabil nu toţi catolicii şi evanghelicii (probabil inclusiv între semnatarii acestui document) ar fi de acord cu această afirmaţie.
24. Diferenţele doctrinale dintre evanghelici şi catolici n-ar trebui să-i facă pe aceştia să uite că ceea ce îi uneşte este mai important decât ceea ce-i desparte şi, mai ales, că şi unii şi alţii au responsabilitatea de a da, separat şi împreună, mărturie despre Cristos celor nemântuiţi.
25. Finalul acestui document este superb, după părerea mea. El subliniază faptul că scopul acestui dialog nu este o unitate ieftină şi superficială, la „cel mai mic numitor comun”, aluzie destul de transparentă la politica ecumenică falimentară promovată în ultimele decenii de Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC), ci o veritabilă unitate în adevăr sau, şi mai bine, în Adevărul care este persoana lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Advertisement