Conferinta Lambeth 2008 – Anglicanismul la rascruce – 3

Momentul de cumpănă – ordinarea ca episcop a unui homosexual practicant

Creştinii şi homosexualitatea

A doua piatră de încercare a anglicanismului, şi de departe cea mai importantă, este chestiunea homosexualităţii. Înainte de a detalia evoluţia istorică a anglicanilor în această problemă, vom face câteva consideraţii generale, care sunt importante din pricina ignoranţei care există îndeobşte la noi cu privire la acest subiect.

Trebuie să spunem, dintru început, că această spinoasă şi complexă problemă n-a fost tratată aproape niciodată în România în mod raţional şi echilibrat, indiferent de ce parte a baricadei s-ar fi aflat cei implicaţi în discuţie.

Atunci când, în 1993, mi-am început studiile teologice în Anglia, am fost uimit să văd la ce nivel se discută chestiunea homosexualităţii în şcolile teologice de acolo şi, mai ales, de deschiderea manifestată de unii teologi, inclusiv dintre evanghelici, de a considera homosexualitatea ca ceva acceptabil.

Acolo am luat cunoştinţă, pentru prima dată, de distincţia, absolut esenţială în această discuţie, între „tendinţele” homosexuale şi practicile, respectiv modul de viaţă homosexual. Prea puţini dintre cei care discută la noi despre acest subiect sunt conştienţi de această distincţie şi, chiar mai puţini îi înţeleg importanţa.

Pentru a clarifica acest aspect al problemei, daţi-mi voie să dau un exemplu din sfera heterosexuală. Dacă un bărbat are o „înclinaţie” de natură sexuală către o femeie, alta decât soţia lui, din perspectivă creştină cel puţin, aceea este o ispită şi, atâta vreme cât bărbatul nu dă curs acelei „înclinaţii”, impulsul lui, oricât de periculos ar fi, nu este încă păcat. Aceasta ar fi, în cealaltă sferă, corespondentul „înclinaţiilor” homosexuale.

În înţelesul clasic, istoric al eticii creştine, dacă bărbatul dă curs acelei ispite, consumând actul sexual cu acea femeie, alta decât soţia lui, avem de-a face cu un păcat, numit îndeobşte, în limbaj religios preacurvie sau, în termeni obişnuiţi, adulter. Şi această înţelegere a fost împărtăşită nu numai de creştini şi de adepţii altor religii, ci şi de societate în ansamblul ei.

În acelaşi fel, dacă un bărbat, sau o femeie, dă curs „înclinaţiei” sexuale către o persoană de acelaşi sex, consumând actul sexual, avem de-a face cu un păcat, potrivit eticii creştine comune tuturor bisericilor de la începutul istoriei creştine, până târziu în secolul al XX-lea. Abia în ultimele decenii ale secolului trecut, în mod treptat şi ca urmare a creşterii în intensitate a propagandei pro homosexualitate, a avut loc, atât la nivelul societăţii, cât şi în anumite cercuri creştine, o schimbare de mentalitate şi de atitudine cu privire la homosexualitate. Una dintre componentele cele mai importante ale acestei campanii propagandistice o reprezintă opinia, nicidecum fundamentată ştiinţific, aşa cum pretind adepţii ei, cum că înclinaţiile homosexuale ar fi nu dobândite, ci naturale, înnăscute pentru unii dintre membrii speciei umane. Aşa fiind, zice-se, aceste înclinaţii ar trebui acceptate va fiind la fel de „naturale” ca cele heterosexuale.

Desigur, ceea ce nu iau în considerare aceste teorii, repet, împărtăşite doar de o minoritate (interesată poate) a lumii ştiinţifice, este doctrina creştină a căderii, împreună cu consecinţele ei, respectiv ruptura ontologică, relaţională şi juridică (dacă pute spune astfel) între Creator şi fiinţele umane ieşite din Adam după căderea lui în păcat, cât şi, de asemenea, existenţa în fiecare fiinţă umană a unei „naturi” păcătoase, capabilă să pervertească orice înclinaţie naturală, oricare ar fi aceasta. Dacă acceptăm această premisă, de aici decurge că nu orice înclinaţie naturală – cum ar fi, de exemplu, cele înspre promiscuitate heterosexuală sau înspre practici homosexuale – este în mod automat bună şi acceptabilă.

Sub presiunea propagandei agresivă e mişcării gay şi lesbian, unii teologi şi lideri creştini, în mod special, dar nu numai, dintre cei de persuasiune liberală, au început să formuleze teorii conform cărora creştinii ar trebui nu numai să manifeste dragoste şi (vai, compasiune) faţă de homosexuali, că să-i accepte în mod necondiţionat ca membri normali, cu drepturi depline ai comunităţilor lor.

Pentru obiectivitate, trebuie să subliniem faptul că cei mai mulţi dintre aceşti teologi nu sunt pregătiţi să accepte orice fel de manifestări homosexuale, ci insistă asupra faptului că ceea ce ei consideră a fi acceptabil şi legitim este doar existenţa unor cupluri homosexuale stabile. Desigur, această nuanţare este de mică importanţă pentru talibanii antigay, dar creştinii ar trebui să manifeste respect absolut faţă de adevăr, chiar arunci când este vorba de cei al căror stil de viaţă îl dezaprobă cu cea mai mare fermitate.

Cei familiarizaţi cu poziţia creştinismului istoric cu privire la această chestiune se vor întreba probabil cum este posibil ca nişte teologi care se pretind a fi creştini să treacă cu vederea poziţiile clare manifestate de autorii biblici împotriva homosexualităţii (Rom. 1:26-32 fiind doar unul dintre multele care ar putea fi citate în acest sens). De fapt, aceştia nu trec cu vederea textele din Scriptură care vorbesc despre natură păcătoasă a homosexualităţii, ci le reinterpretează, în lumina tendinţelor culturale contemporane.

Avem, deci de-a face aici cu o schimbare de paradigmă la nivelul hermeneuticii, cu consecinţe serioase pe toate planurile. Am putea spune, la fel de bine, şi mult mai explicit, că, de fapt, avem de-a face cu o pervertire intenţionată a hermeneuticii normale aplicată textului biblic de către Biserica creştină în întreaga ei existenţă, cu excepţia ultimelor decenii.

Cei familiarizaţi cu istoria teologiei în perioada modernă vor fi realizat deja că ceea ce fac aceşti teologi creştini nu este nicidecum ceva original. Aceasta a fost abordarea teologică fundamentală a mişcării liberale, începând cu Schleiermacher.

Şi în acest domeniu, ca şi în multe altele, ne confruntăm cu o mare ignoranţă şi cu nenumărate prejudecăţi în majoritatea comunităţilor creştine conservatoare. Astfel, eticheta „liberal” este aplicată fără discernământ şi fără scrupule, pentru demonizarea tuturor celor care se întâmplă să nu fie de acord cu toate detaliile cele mai mărunte ale modului literalist în care interpretează ei Scriptura şi religia creştină. Pe de altă parte, Creştinii conservatori tind să considere că teologii liberali, ca şi ereticii creştini din primele secole, au încercat cu toţii, în mod deliberat, să distrugă, pe cât cu putinţă, credinţa creştină. Cu toate că acest lucru este posibil să fire adevărat cu privire la unii dintre ei, o analiză lucidă a faptelor ne va ajuta să înţelegem că cei mai mulţi dintre eretici, ca şi dintre teologii liberali, au încercat de fapt, şi, trebuie să adăugăm, au eşuat de cele mai multe ori în această încercare, de a face ca Evanghelia să devină acceptabilă pentru „dispreţuitorii ei cultivaţi”.

Din păcate, deoarece încercarea lor, absolut demnă de laudă, de a face ca evanghelia să devină relevantă pentru o omul modern (şi acum pentru cel postmodern) ar fost guvernată mai degrabă de cultura înconjurătoare decât de revelaţia creştină, în cursul acestui proces esenţa mesajul creştin a fost pervertită în asemenea măsură încât ea nu mai seamănă aproape deloc cu kerygma apostolică şi cu Crezul creştin fundamental al creştinismului istoric. „Drumul spre iad este pavat cu intenţii bune.”

În acest punct, este important să aducem în discuţie un alt aspect al acestui controversat subiect, Mă refer la faptul că, deşi propaganda mişcării gay şi lesbian încearcă să ne convingă de contrariul, fenomenul homosexualităţii este unul absolut marginal, afectând o fracţiune infimă a populaţiei chiar în societăţile occidentale. Din fericire, chiar în societăţile cele mai libertine, heterosexualitatea rămâne norma. Aşa fiind, este dificil de înţeles enorma cantitate de energie cheltuită de cercurile conservatoare, de la noi şi de aiurea, pentru a combate acest mod de viaţă. Să ne amintim de gesticulaţiile grandilocvente şi adesea agresive (în sensul fizic al cuvântului) ale unor grupări fundamentaliste de la noi împotriva marşului anual al homosexualilor din Bucureşti. Există oare vreo justificare creştină a acestor manifestări de ură şi homofobie care ne amintesc de practicile legionarismului interbelic? Este ca şi cum un elefant ar fi înfricoşat de ameninţările unui pudel (sau Rusia imperială de minuscula Georgie). Orice om întreg la minte înţelege că aşa ceva ester ridicol.

Pe de altă parte, n-am văzut până acum demonstraţii ale acestor grupuri, ca şi ale evanghelicilor care le simpatizează, împotriva alcoolismului şi a promiscuităţii heterosexuale, ca să nu mai vorbim de violenţa domestică sau de abuzurile sexuale de orice fel, care sunt o veritabilă plagă în România, inclusiv între cei care se pretind creştini şi merg regulat la biserică. Ori sunt eu singurul care are impresia că ceva nu este în regulă în această imagine? Considerăm noi oare că păcatele lor (ale minorităţii) suna mai… păcătoase decât păcatele noastre (ale majorităţii). Dacă este aşa, probabil ar trebui să mai citi odată Scripturile şi să ne mai examinăm odată conştiinţele.

Cu aceste întrebări încheiem consideraţiile teoretice legate de fenomenul homosexualităţii şi ne vom apropia, în secţiunea următoare, de implicaţiile acestui fenomen asupra comunităţii anglicane.

VA URMA