Conferinta Lambeth 2008 – Anglicanismul la rascruce – 1

În 16 iulie a început la Castelul Lambeth, reşedinţa Eminenţei sale, Dr. Rowan Williams, Arhiepiscopul de Canterbury, conducătorul spiritual al Bisericii Anglicane, Conferinţa Lambeth, care reuneşte odată la zece ani episcopii anglicani din toată lumea. Comuniunea anglicană, reprezentată la Canterbury de circa şase sute de episcopi, cuprinde în prezent între 77 şi 80 de milioane de credincioşi de pe toate continentele.

Această întâlnire îmi oferă ocazia de a vă spune câteva lucruri despre anglicanism, deoarece în România se ştie foarte puţin despre această venerabilă tradiţie creştină.

Un prieten îmi spunea recent, cu o oarecare ironie: „bun moment ţi-ai ales să devii anglican”. El făcea o aluzie destul de transparentă la criza prin care trece în prezent anglicanismul. Răspunsul meu a fost pe măsura comentariului său: „mă întreb, i-am spus, dacă a exista vreodată un moment potrivit pentru ca cineva să devină anglican”. Prin aceasta făceam aluzie, la rândul meu, la începuturile nu prea nobile ale acestei biserici. Mă refer la evenimentul petrecut în anul 1534, când regele Henry VIII, revoltat de refuzul papei de a-i aproba divorţul de Catherina de Aragon, şi căsătoria cu Anne Boleyn, a semnat Actul de Supremaţie Regală, care consfinţea separarea de Roma a Bisericii Angliei.

Desigur, a reduce începuturile anglicanismului la acest eveniment nefericit ar fi o mare nedreptate. De fapt el a fost ocazia, mai degrabă decât cauza unui proces de reformare a Bisericii, cu care începuse cu traducerea Bibliei în limba engleză de către William Tyndale şi cu activitatea altor reformatori.

În 1989, regretatul teolog american Robert E. Webber publica o carte numită Evangelicals on the Canterbury Trail. Why Evangelicals Are Attracted to the Liturgical Church. http://www.amazon.com/Evangelicals-Canterbury-Trail-Attracted-Liturgical/dp/0819214760/ref=pd_bbs_sr_1?ie=UTF8&s=books&qid=1216498214&sr=8-1 Această carte descrie trăsăturile esenţiale ale spiritualităţii anglicane, alături de mărturiile a şase evanghelici care, la capătul pelerinajului lor spiritual s-au regăsit pe ei înşişi în tradiţia acestei biserici. Deoarece aceasta este în mare măsură şi experienţa mea, voi încerca să descriu mai jos câteva dintre lucrurile care m-au atras pe mine spre anglicanism.

1. Dimensiunea mistică a credinţei. Din pricina dominanţei raţionalismului iluminist asupra tradiţiei evanghelice radicale, conceptele de taină, mister şi mistică asociate cu viaţa de credinţă sunt adesea discreditate sau, în cel mai bun caz, privite cu suspiciune şi superioritate. Cu toate acestea, niciun creştin de bun simţ nu are nevoie de prea multă sofisticare teologică pentru a pricepe faptul că oricât am şti noi despre Dumnezeu, fiinţa Lui tainică rămâne întotdeauna dincolo de cuvintele noastre. Aceasta este ceea ce teologii ortodocşi numesc apofatism. În ce mă priveşte, n-am fost niciodată satisfăcut de pretenţia unor evanghelici dominaţi de raţionalism de a-l epuiza pe Dumnezeu prin teologia lor. Aceasta m-a condus la căutarea unei expresii a credinţei creştine, aşa cum este cea anglicană, în are conceptul de taină este la el acasă.

2. Înţelegerea liturgică a închinării. Am fost dintotdeauna derutat de faptul că evanghelicii în mijlocul cărora am crescut aveau un soi de veneraţie pentru hazard. Cu cât mai imprevizibil era un serviciu de închinare în biserică, cu atât se pretindea că a fost el „mai spiritual”. Desigur, aceasta nu înseamnă că evanghelicii clasici nu au structuri liturgice rigide, chiar dacă preferă să le numească altfel. Celor care se îndoiesc de asta, le reamintesc convulsiile prin care au trecut bisericile noastre după 1989, când unii au încercat să schimbe vreun lucru absolut banal în structura serviciilor din biserică, aşa cum ar fi începerea de la ora 10am (în loc de 9am, cum cerea „tradiţia”) a slujbei de duminică dimineaţa. Prin contactul cu spiritualitatea anglicană am descoperit că liturghia, în loc să încorseteze, poate oferi în acelaşi timp stabilitatea, cât şi libertatea fără de care, cred eu, o închinare sensibilă este absolut imposibilă.

3. Importanţa fundamentală a sacramentelor. Marea majoritate a evanghelicilor români sunt dominaţi de o înţelegere memorialistică (de sorginte zwingliană) a celor două aşa-numite „acte de cult”: botezul şi „cina Domnului”. Termenul „sacrament” este ocolit în mod intenţionat, tocmai pentru că el sugerează că aceste acte ar putea conţine, dincolo de aparenţa lor materială, o dimensiune tainică, ce are efecte spirituale nebănuite asupra noastră. În ciuda acestei reduceri a sacramentelor de către evanghelici la dimensiunea lor pur imanentă, am fost întotdeauna impresionat de faptul că bunul simţ al evanghelicilor simpli răscumpără uneori o teologie deficitară. Astfel, am observat că în bisericile creştinilor după Evanghelie, în care am crescut, pâine şi vinul consacrate la „cina Domnului”, nu sunt niciodată luate acasă pentru consumul comun sau, Doamne fereşte, pentru a deveni hrană pentru animale. Astfel, ele sunt consumate de credincioşi, la sfârşitul serviciului de închinare, pentru ca totul să fie făcut aşa cum se cuvine. De ce ar trebui să facă ei asta, dacă ceea ce rămâne de la „cina Domnului” reprezintă nişte banale alimente? Ceea ce am descoperit în studiile mele de teologie este că memorialismul zwinglian este nimic altceva decât o degradare a actelor sacramentale pe are este fundamentată credinţa creştină. Această descoperire m-a îndepărtat de tradiţiile Reformei radicale şi m-a apropiat de expresiile mai sacramentale, prezente în Reforma magisterială.

4. Necesitatea înrădăcinării istorice a credinţei. Dacă vorbeşti cu evanghelicii din România ai adeseori impresia că, pentru ei, între biserica apostolilor şi venirea evanghelicilor în ţara noastră, în urmă cu circa un secol şi jumătate, se află un mare hiatus istoric. Cei puţin mai bine informaţi vor avea, eventual, o vagă idee despre Reformă şi cam atât. Dacă le vei spune că lista celor 27 de cărţi ale Noului Testament, pe care îl citesc cu sfinţenie (sau mai degrabă obişnuiau s-o facă, acest bun obicei începând să se piardă în vremea noastră) a fost stabilit de unul dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii (desigur, nu în mod autocratic, ci pe baza unor criterii riguroase) se vor uita nedumeriţi. Iar dacă la aceasta vei adăuga faptul că doctrinele cele mai dragi lor, aşa cum este cea legată de dumnezeirea lui Cristos şi a Duhului Sfânt sau de Sfânta Treime, au fost fixate de sinoadele ecumenice din primele secole, deruta va fi totală. Chiar şi aceia dintre evanghelici care pricep aceste lucruri, fac rareori legătura între ele şi faptul că, pentru a fi legitimă, credinţa creştină trebuie să fie conformă mărturiei uniforme a Bisericii de-a lungul întregii ei existenţe şi că orice doctrină „nouă” este, prin însăşi aceasta calitate, suspectă de a fi eretică (vezi, de exemplu dispensaţionalismul darbyst). Aşa fiind, m-am simţit mai degrabă atras de o tradiţie creştină care preţuieşte istoria (nu numai pe a ei proprie, ci şi pe a tuturor celorlalte tradiţii creştine).

5. Caracterul universal/ecumenic al Bisericii. Sectarismul este o patologie prezentă în toate tradiţiile creştine, atât în cele istorice, cât şi în cele mai noi. Nicăieri însă nu este mai evidentă decât la evanghelici siguranţa arogantă că ei sunt care deţin credinţa cea adevărată, asociată cu dispreţul superior faţă de ceilalţi. Tocmai de aceea evanghelicii îi numesc „necreştini” pe toţi ceilalţi. Desigur, sectariştii ortodocşi ori catolici le răspund cu aceeaşi monedă, numindu-i, la rândul lor cu tot felul de epitete de alint, cu ar fi cele de „eretici”, „sectanţi” sau „schismatici”. În ce mă priveşte, istoria mea spirituală este una care m-a făcut să fie mereu străin de acest spirit. Am avut întotdeauna in jurul meu mentori din diverse tradiţii creştine, fără a adera la acestea. Şi am ucenicit întotdeauna, în mod absolut natural oameni proveniţi din diverse biserici, fără ca ei să devină, prin aceasta, membrii confesiunii din care făceam parte. Pe măsură însă de am conştientizat şi am făcut publice convingerile şi angajarea mea ecumenică, am realizat că încep să devin tot mai incomod pentru cei din propria mea tradiţie. Am înţeles astfel că nu pot fi un „evanghelic ecumenic” în cadrul tradiţiei baptiste din România şi atunci am părăsit pentru totdeauna această biserică. Anglicanismul, spre deosebire de alte tradiţii, are capacitatea de încorpora sub aceeaşi umbrelă o mare diversitate de poziţii şi preferinţe, care atunci când nu sunt absolut divergente pot constitui o forţă redutabilă şi o mărturie fascinantă a unităţii în diversitate.

6. Anvergura holistică/integrală a credinţei. Bisericile în care m-am închinat de-a lungul anilor au fost dominate de o înţelegere unilaterală, aproape exclusiv spiritualistă a credinţei creştine. Astfel, în raport cu elementele privite ca esenţiale pentru credinţa creştină, cum ar fi împăcarea cu Dumnezeu, obţinerea iertării lui, scăparea de iad, mântuirea sufletului, propovăduirea Evangheliei, rugăciune, postul şi citirea Bibliei, alte chestiuni, cum era reconcilierea între oameni, grija pentru cei săraci, mântuirea trupului, sexualitatea, îngrijirea casei ori competenţa profesională sau altele asemenea, era privite ca secundare şi, până la urmă, lipsite de importanţă din perspectiva eternităţii. Prima îndoială cu privire la legitimitatea biblică a acestei înţelegeri unilaterale a credinţei creştine mi-a fost strecurată de contactul ci cărţile lui Francis Schaeffer. Apoi, în timpul studiilor teologice, la Londra, am realizat că această formă de spiritualism neoplatonic este incompatibil cu înţelesul istoric al credinţei creştine. În cele din urmă, implicarea, începând din 1995, în activităţile de asistenţă umanitară de urgenţă, de dezvoltare şi de advocacy ale World Vision International, m-au făcut să înţeleg, de astă dată în modul cel mai practic cu putinţă, că holismul, dimensiunea integrală a credinţei, ca fiind relevantă pentru toate domeniile existenţei, este un test esenţial al credincioşiei faţă de Evanghelia lui Isus Cristos. Nicăieri n-am găsit această dimensiune a credinţei manifestată mai deplin decât în rugăciunea pentru lume, care este rostită nu de preot, ci de simpli credincioşi, în cadrul liturghiei anglicane.

Desigur, anglicanismul, ca orice altă tradiţie, nu este lipsit de slăbiciuni, unele dintre ele absolut semnificative. Astfel, anglicanismul, din pricina diversităţii de tendinţe pe care o adăposteşte – anglo-catolici (high church), liberali (broad church), evanghelici (low church) – este ispitit în permanenţă de un anume relativism dogmatic, ce riscă uneori să sacrifice adevăruri esenţiale de dragul consensului. Din pricina aceleiaşi diversităţi, anglicanismul este confruntat cu regularitate de diverse tendinţe centrifuge, care riscă să-i distrugă unitatea. În sfârşit, şi fără a epuiza lista, anglicanismul tinde să cultive în ultimele decenii un soi de corectitudine politică, manifestată prin promovarea în relaţiile din interiorul şi din afara acestei comuniuni a unor formulări diplomatice, care par să fie tolerante şi progresiste, dar se dovedesc de cele mai multe ori a fi pure amabilităţi ieftine şi neserioase. Împotriva unor asemenea tendinţe s-au pronunţat lideri importanţi ai acestei tradiţii, cum ar fi regretatul Henry Chadwick sau actualul Episcop anglican de Durham, cunoscutul biblist N. T. Wright.

Atunci când am optat pentru anglicanism, am fost conştient de aceste slăbiciuni. Sunt prea bătrân pentru a fi naiv şi a lua decizii pripite. În ciuda lor, cred totuşi că tradiţia anglicană are calităţi incontestabile, care, cel puţin pentru mine, compensează toate aceste scădinţe omeneşti. Iată deci pe scurt de ce sunt eu anglican.

VA URMA