Conferinta Lambeth 2008 – Anglicanismul la rascruce – 1

În 16 iulie a început la Castelul Lambeth, reşedinţa Eminenţei sale, Dr. Rowan Williams, Arhiepiscopul de Canterbury, conducătorul spiritual al Bisericii Anglicane, Conferinţa Lambeth, care reuneşte odată la zece ani episcopii anglicani din toată lumea. Comuniunea anglicană, reprezentată la Canterbury de circa şase sute de episcopi, cuprinde în prezent între 77 şi 80 de milioane de credincioşi de pe toate continentele.

Această întâlnire îmi oferă ocazia de a vă spune câteva lucruri despre anglicanism, deoarece în România se ştie foarte puţin despre această venerabilă tradiţie creştină.

Un prieten îmi spunea recent, cu o oarecare ironie: „bun moment ţi-ai ales să devii anglican”. El făcea o aluzie destul de transparentă la criza prin care trece în prezent anglicanismul. Răspunsul meu a fost pe măsura comentariului său: „mă întreb, i-am spus, dacă a exista vreodată un moment potrivit pentru ca cineva să devină anglican”. Prin aceasta făceam aluzie, la rândul meu, la începuturile nu prea nobile ale acestei biserici. Mă refer la evenimentul petrecut în anul 1534, când regele Henry VIII, revoltat de refuzul papei de a-i aproba divorţul de Catherina de Aragon, şi căsătoria cu Anne Boleyn, a semnat Actul de Supremaţie Regală, care consfinţea separarea de Roma a Bisericii Angliei.

Desigur, a reduce începuturile anglicanismului la acest eveniment nefericit ar fi o mare nedreptate. De fapt el a fost ocazia, mai degrabă decât cauza unui proces de reformare a Bisericii, cu care începuse cu traducerea Bibliei în limba engleză de către William Tyndale şi cu activitatea altor reformatori.

În 1989, regretatul teolog american Robert E. Webber publica o carte numită Evangelicals on the Canterbury Trail. Why Evangelicals Are Attracted to the Liturgical Church. http://www.amazon.com/Evangelicals-Canterbury-Trail-Attracted-Liturgical/dp/0819214760/ref=pd_bbs_sr_1?ie=UTF8&s=books&qid=1216498214&sr=8-1 Această carte descrie trăsăturile esenţiale ale spiritualităţii anglicane, alături de mărturiile a şase evanghelici care, la capătul pelerinajului lor spiritual s-au regăsit pe ei înşişi în tradiţia acestei biserici. Deoarece aceasta este în mare măsură şi experienţa mea, voi încerca să descriu mai jos câteva dintre lucrurile care m-au atras pe mine spre anglicanism.

1. Dimensiunea mistică a credinţei. Din pricina dominanţei raţionalismului iluminist asupra tradiţiei evanghelice radicale, conceptele de taină, mister şi mistică asociate cu viaţa de credinţă sunt adesea discreditate sau, în cel mai bun caz, privite cu suspiciune şi superioritate. Cu toate acestea, niciun creştin de bun simţ nu are nevoie de prea multă sofisticare teologică pentru a pricepe faptul că oricât am şti noi despre Dumnezeu, fiinţa Lui tainică rămâne întotdeauna dincolo de cuvintele noastre. Aceasta este ceea ce teologii ortodocşi numesc apofatism. În ce mă priveşte, n-am fost niciodată satisfăcut de pretenţia unor evanghelici dominaţi de raţionalism de a-l epuiza pe Dumnezeu prin teologia lor. Aceasta m-a condus la căutarea unei expresii a credinţei creştine, aşa cum este cea anglicană, în are conceptul de taină este la el acasă.

2. Înţelegerea liturgică a închinării. Am fost dintotdeauna derutat de faptul că evanghelicii în mijlocul cărora am crescut aveau un soi de veneraţie pentru hazard. Cu cât mai imprevizibil era un serviciu de închinare în biserică, cu atât se pretindea că a fost el „mai spiritual”. Desigur, aceasta nu înseamnă că evanghelicii clasici nu au structuri liturgice rigide, chiar dacă preferă să le numească altfel. Celor care se îndoiesc de asta, le reamintesc convulsiile prin care au trecut bisericile noastre după 1989, când unii au încercat să schimbe vreun lucru absolut banal în structura serviciilor din biserică, aşa cum ar fi începerea de la ora 10am (în loc de 9am, cum cerea „tradiţia”) a slujbei de duminică dimineaţa. Prin contactul cu spiritualitatea anglicană am descoperit că liturghia, în loc să încorseteze, poate oferi în acelaşi timp stabilitatea, cât şi libertatea fără de care, cred eu, o închinare sensibilă este absolut imposibilă.

3. Importanţa fundamentală a sacramentelor. Marea majoritate a evanghelicilor români sunt dominaţi de o înţelegere memorialistică (de sorginte zwingliană) a celor două aşa-numite „acte de cult”: botezul şi „cina Domnului”. Termenul „sacrament” este ocolit în mod intenţionat, tocmai pentru că el sugerează că aceste acte ar putea conţine, dincolo de aparenţa lor materială, o dimensiune tainică, ce are efecte spirituale nebănuite asupra noastră. În ciuda acestei reduceri a sacramentelor de către evanghelici la dimensiunea lor pur imanentă, am fost întotdeauna impresionat de faptul că bunul simţ al evanghelicilor simpli răscumpără uneori o teologie deficitară. Astfel, am observat că în bisericile creştinilor după Evanghelie, în care am crescut, pâine şi vinul consacrate la „cina Domnului”, nu sunt niciodată luate acasă pentru consumul comun sau, Doamne fereşte, pentru a deveni hrană pentru animale. Astfel, ele sunt consumate de credincioşi, la sfârşitul serviciului de închinare, pentru ca totul să fie făcut aşa cum se cuvine. De ce ar trebui să facă ei asta, dacă ceea ce rămâne de la „cina Domnului” reprezintă nişte banale alimente? Ceea ce am descoperit în studiile mele de teologie este că memorialismul zwinglian este nimic altceva decât o degradare a actelor sacramentale pe are este fundamentată credinţa creştină. Această descoperire m-a îndepărtat de tradiţiile Reformei radicale şi m-a apropiat de expresiile mai sacramentale, prezente în Reforma magisterială.

4. Necesitatea înrădăcinării istorice a credinţei. Dacă vorbeşti cu evanghelicii din România ai adeseori impresia că, pentru ei, între biserica apostolilor şi venirea evanghelicilor în ţara noastră, în urmă cu circa un secol şi jumătate, se află un mare hiatus istoric. Cei puţin mai bine informaţi vor avea, eventual, o vagă idee despre Reformă şi cam atât. Dacă le vei spune că lista celor 27 de cărţi ale Noului Testament, pe care îl citesc cu sfinţenie (sau mai degrabă obişnuiau s-o facă, acest bun obicei începând să se piardă în vremea noastră) a fost stabilit de unul dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii (desigur, nu în mod autocratic, ci pe baza unor criterii riguroase) se vor uita nedumeriţi. Iar dacă la aceasta vei adăuga faptul că doctrinele cele mai dragi lor, aşa cum este cea legată de dumnezeirea lui Cristos şi a Duhului Sfânt sau de Sfânta Treime, au fost fixate de sinoadele ecumenice din primele secole, deruta va fi totală. Chiar şi aceia dintre evanghelici care pricep aceste lucruri, fac rareori legătura între ele şi faptul că, pentru a fi legitimă, credinţa creştină trebuie să fie conformă mărturiei uniforme a Bisericii de-a lungul întregii ei existenţe şi că orice doctrină „nouă” este, prin însăşi aceasta calitate, suspectă de a fi eretică (vezi, de exemplu dispensaţionalismul darbyst). Aşa fiind, m-am simţit mai degrabă atras de o tradiţie creştină care preţuieşte istoria (nu numai pe a ei proprie, ci şi pe a tuturor celorlalte tradiţii creştine).

5. Caracterul universal/ecumenic al Bisericii. Sectarismul este o patologie prezentă în toate tradiţiile creştine, atât în cele istorice, cât şi în cele mai noi. Nicăieri însă nu este mai evidentă decât la evanghelici siguranţa arogantă că ei sunt care deţin credinţa cea adevărată, asociată cu dispreţul superior faţă de ceilalţi. Tocmai de aceea evanghelicii îi numesc „necreştini” pe toţi ceilalţi. Desigur, sectariştii ortodocşi ori catolici le răspund cu aceeaşi monedă, numindu-i, la rândul lor cu tot felul de epitete de alint, cu ar fi cele de „eretici”, „sectanţi” sau „schismatici”. În ce mă priveşte, istoria mea spirituală este una care m-a făcut să fie mereu străin de acest spirit. Am avut întotdeauna in jurul meu mentori din diverse tradiţii creştine, fără a adera la acestea. Şi am ucenicit întotdeauna, în mod absolut natural oameni proveniţi din diverse biserici, fără ca ei să devină, prin aceasta, membrii confesiunii din care făceam parte. Pe măsură însă de am conştientizat şi am făcut publice convingerile şi angajarea mea ecumenică, am realizat că încep să devin tot mai incomod pentru cei din propria mea tradiţie. Am înţeles astfel că nu pot fi un „evanghelic ecumenic” în cadrul tradiţiei baptiste din România şi atunci am părăsit pentru totdeauna această biserică. Anglicanismul, spre deosebire de alte tradiţii, are capacitatea de încorpora sub aceeaşi umbrelă o mare diversitate de poziţii şi preferinţe, care atunci când nu sunt absolut divergente pot constitui o forţă redutabilă şi o mărturie fascinantă a unităţii în diversitate.

6. Anvergura holistică/integrală a credinţei. Bisericile în care m-am închinat de-a lungul anilor au fost dominate de o înţelegere unilaterală, aproape exclusiv spiritualistă a credinţei creştine. Astfel, în raport cu elementele privite ca esenţiale pentru credinţa creştină, cum ar fi împăcarea cu Dumnezeu, obţinerea iertării lui, scăparea de iad, mântuirea sufletului, propovăduirea Evangheliei, rugăciune, postul şi citirea Bibliei, alte chestiuni, cum era reconcilierea între oameni, grija pentru cei săraci, mântuirea trupului, sexualitatea, îngrijirea casei ori competenţa profesională sau altele asemenea, era privite ca secundare şi, până la urmă, lipsite de importanţă din perspectiva eternităţii. Prima îndoială cu privire la legitimitatea biblică a acestei înţelegeri unilaterale a credinţei creştine mi-a fost strecurată de contactul ci cărţile lui Francis Schaeffer. Apoi, în timpul studiilor teologice, la Londra, am realizat că această formă de spiritualism neoplatonic este incompatibil cu înţelesul istoric al credinţei creştine. În cele din urmă, implicarea, începând din 1995, în activităţile de asistenţă umanitară de urgenţă, de dezvoltare şi de advocacy ale World Vision International, m-au făcut să înţeleg, de astă dată în modul cel mai practic cu putinţă, că holismul, dimensiunea integrală a credinţei, ca fiind relevantă pentru toate domeniile existenţei, este un test esenţial al credincioşiei faţă de Evanghelia lui Isus Cristos. Nicăieri n-am găsit această dimensiune a credinţei manifestată mai deplin decât în rugăciunea pentru lume, care este rostită nu de preot, ci de simpli credincioşi, în cadrul liturghiei anglicane.

Desigur, anglicanismul, ca orice altă tradiţie, nu este lipsit de slăbiciuni, unele dintre ele absolut semnificative. Astfel, anglicanismul, din pricina diversităţii de tendinţe pe care o adăposteşte – anglo-catolici (high church), liberali (broad church), evanghelici (low church) – este ispitit în permanenţă de un anume relativism dogmatic, ce riscă uneori să sacrifice adevăruri esenţiale de dragul consensului. Din pricina aceleiaşi diversităţi, anglicanismul este confruntat cu regularitate de diverse tendinţe centrifuge, care riscă să-i distrugă unitatea. În sfârşit, şi fără a epuiza lista, anglicanismul tinde să cultive în ultimele decenii un soi de corectitudine politică, manifestată prin promovarea în relaţiile din interiorul şi din afara acestei comuniuni a unor formulări diplomatice, care par să fie tolerante şi progresiste, dar se dovedesc de cele mai multe ori a fi pure amabilităţi ieftine şi neserioase. Împotriva unor asemenea tendinţe s-au pronunţat lideri importanţi ai acestei tradiţii, cum ar fi regretatul Henry Chadwick sau actualul Episcop anglican de Durham, cunoscutul biblist N. T. Wright.

Atunci când am optat pentru anglicanism, am fost conştient de aceste slăbiciuni. Sunt prea bătrân pentru a fi naiv şi a lua decizii pripite. În ciuda lor, cred totuşi că tradiţia anglicană are calităţi incontestabile, care, cel puţin pentru mine, compensează toate aceste scădinţe omeneşti. Iată deci pe scurt de ce sunt eu anglican.

VA URMA

Advertisements

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

24 thoughts on “Conferinta Lambeth 2008 – Anglicanismul la rascruce – 1”

  1. Hi there,

    Ma bucur sa gasesc aici ceva din portretul tau ideologico-spiritual. Mi-a scutit o parte din timpul pe care mi l-ar fi luat sa te “iscodesc” in privinta asta. M-ai determinat sa incerc un mic exercitiu mintal si m-am imaginat pus in fata deciziei de a alege o miscare religioasa unde sa ma simt “acasa”. Nu am certitudini si poate m-as teme de ziua cand le-as avea dar cred ca undeva candva voi simti nevoia sa ma retrag in sanul familiei mele spirituale. Sper doar sa se intample inainte de vreme…

    Like

  2. Mă aflu acum la Münster şi am fost astăzi la caterdală (catolică) la slujbă. Nu ştiu de ce, am avut impresia că slujba a fost foarte anglicană (high church). Nimic din ce îmi imaginam eu că ar trebui să conţină un serviciu catolic, ci o liturghie foarte biblică în conţinut, imnuri care parafrazau textul Scripturii, rugăciuni inspirate din textul biblic, predică din Pilda neghinei etc.
    S-au convertit catolicii la Biblie, pare-se. Rămâne să ne convertim şi noi la un pic de profunzime teologică înrădăcinată istoric.

    Cât despre conf. Lambeth, va fi interesant de urmărit rezultatele. Criza din ultima vreme pare să se fi cronicizat. Oricum, aşteptăm “digest-uri” pe marginea ei.

    Like

  3. Multumesc pt aceasta prezentare anglicana;n-am stiut atit de multe despre dinsii.
    Faptul ca deplasarea de la baptisti spre un evanghelism liturgic v-a adus innoire spirituala e o dovada ca trebuie sa ramineti acolo. In ce ma priveste, de vre-o 19 ani, aud despre importantsa recuperarii traditiei crestine pt baptistii romani. Si nu le vad pt ca:
    1)Parea solutia ideala: dinamismul evanghelic al baptistilor + teologi academici+traditie/patristica; in ’90 viitorul parea fantastic.
    2) Ca urmare, P. Negruti, D. Manastireanu, E. Bartos, M. Cruceru si-au dat doctorate legate de ortodoxie/patristica (Cruceru). P-ctul 1 rezolvat.
    3) Cu toate astea, baptistii bat pasul pe loc. Nu cred ca cineva din Oradea pretinde ca bis. nr 2 pastorita [si] de prof. univ dr. PN are macar dinamismul avut in anii ’70 cind era pastorita de [ne]teologul conservator baptist [sa nu ma contraziceti] L. Olah!!! Ba PN insusi nu mai are azi impactul evanghelistic de pe vremea cind era un biet laic!!!Unde este deci revirimentul sperat prin recuperarea traditiei? E drept ca anti-ortodoxismul evanghelicilor romani din sec XIX-XX e condamnabil; dar atit ei cit si Oastea Domnului au subliniat bine dezastrul practic al traditiei (ce domina religiozitatea maselor de credinciosi). Necitirea Scripturii, lipsa unei relatii personale cu Dumezeu, pretentia ca Biserica mintuieste, ori ca e tezaurizatoare a harului; un cult al mortilor imprumutat de nu stiu unde, absentsa pocaintei, etc, era pisajul spiritual intunecat dominant. Cu toate greselile lor, primii evanghelici romani cit si Oastea Domnului au adus intr-adevar reviriment sprirtual in [probabil] sute de mii de romani! Pe plan mondial actual, succesul enorm al penticostalilor care in 100 de ani au ajuns la sute de milioane, avind sanse sa atinga miliardul in vre-o 10 ani, n-a avut de-a face cu recuperarea istorica a traditiei, ci cu revarsarea Duhului!!! Ba cele spuse de de vaisamar despre succesul catolicilor evanghelici intaresc, cred, concluzia mea! Respect experientsa oamenilor -daca nu contrazice Scriptura- si celor ce recuperarea traditei le-a facut bine le apreciez progresul. Nu vad vreun reviriment pt noi baptistii provenind de-aici. (Cred ca baptistii recunosc primele 4 concillii si cu exceptii poate chiar 6; in rest…?). Da’ poate trebuie sa-mi schimb dioptriile!

    Like

  4. DM spune: “Importanţa fundamentală a sacramentelor. Marea majoritate a evanghelicilor români sunt dominaţi de o înţelegere memorialistică (de sorginte zwingliană)… si Cina Domnului” .. Sacramentalistii au o problema teologica cu Cina Domnului (Impartasanie< eucharistie). Primii crestini luau parte la ea atit cind se stringeau lao-lalta cit si in fiecare zi acasa!!! Unde era atunci rolul obligatoriu al sacerdotului? Unde era pretentia monopolista (pe-alocuri) ca preotul are harul ca in prezentsa lui sa se produca transformarea piini si vinului… Primii crestini aveau o problema: nu aveau traditie !!!! Am invtsat si eu multe de la traditie si patristica, dar complicatiile si confuziile ce le-au produs de-a lungul secolelor au fost devastatore. Reintoarcerea la Scriptura a adus trezire (nu doar intre evanghelici). Dreptul fiecarui credincios de-a interpreta Scriptura a accentuat sectarismul, dar a dus si viatsa. Succesul catolicilor evanghelici e o marturie in plus.. Comparati dvs. greselile lui Swingli ori Darby cu interzicerea citirii Scripturii (ante-Vatican II) sau cu liturghia sacramentala ascunsa de popor in sancta lingua si trageti concluzia. Crestinismul istoric, da are importantsa. Dar lectiile lui nu sunt vesele, ci mai degraba triste! Desi-s baptist de 4 generatii (cu stramosi martiri baptisti) imi place liturghia Ortodoxa. Ma trec fiori la unele cintari, la mirosul de tamiie, ma fascineaza intunericul din care ma “privesc ” icoanele -Dumnezeu mi-e martor ca sunt sincer- si toate acestea sunt emotii legate de experientse din copilarie, fara a avea ceva -pt mine- cu Dumnezeu! La fel colinzile… Cind e vorba insa de-o viatsa traita cu Dumnezeu, in neprihanire/sfintsenie, disciplina mea spirituala incepe de la alt capat.

    Like

  5. Multumesc domnului Doru Radu pentru atentia, evident nemeritata, cu care se apleaca asupra textelor mele.
    Voi raspunde aici pe scurt doar la cite un punct din cele doua comentarii.
    1. nu stiu pe nimeni, la Oradea sau aiurea, care sa afirme dogmatic faptul ca o redescoperire a traditiei va duce automat la revigorare spirituala. saracia spirituala de azi din lumea evanghelica are o multime de cauze neatribuibile acestui efort (asa cum slabirea impactului evanghelistic al lui Liviu Olah in America nu poate se preteaza unor explicatii facile.
    2. prin “importanta sacramentelor” nu inteleg clericalism; ma refer mai degraba la calitatea lor de a fi, nu doar simple instrumente mnemonice, ci autentice mijloace ale harului pentru sfintirea (adica mintuirea) noastra.

    Like

  6. Vă mulţumesc şi eu pentru această foarte interesantă, instructivă şi, mai ales, provocatoare prezentare. Nu pot decît să regret că, în anii studenţiei, nu am avut parte de astfel de iluminări şi de dezbateri pe măsură. Dar şi acum consider că ar fi benefice diferite forme de dialog şi autentică polemică teologică, din care generaţiile noi de evanghelici să se inspire (şi să respire).

    Din cînd în cînd îmi permit să visez că s-ar organiza şcoli de vară, conferinţe (de-ale adevărate, nu prefabricate), la care să participe oricine vrea să dobîndească o bucată de aer.

    Like

  7. Draga Alin,
    Ma bucur daca am putut fi de folos. Sper ca si continuarea sa fie la fel de instructiva.
    In ce priveste scolile de vara, cred ca inca ne lingem ranile dupa patologiile anului 2007. Poate pina la anul ne trec si vom putea incerca sa intram in normalitate. Da Doamne!
    Danut

    Like

  8. Foarte interesant postul. De curand, BBC 2 a prezentat o emisiunea despre comunitatea anglicana internationala, si iminenta ruptura care o ameninta, datorita acceptarii de catre anglicanismul liberal (vestic/englez) a homosexualitatii spre exemplu. S-a vorbit mult despre GAFCON ca opposite to Lambeth Conference, reprezentandu-i pe crestinii anglicani care au ramas fideli autoritatii Scripturii, in fata liberalismului, care merge pana la acceptarea homosexualitatii sau divortului (re-casatorire dupa divort – celebru caz al printului Charles, care inca aprinde multe discutii intre englezi si azi, pana acolo incat unii militeaza fervent pentru a nu-i mai fi permis sa acceada la tron ci sa fie considerat direct William mostenitorul coroanei), plus probleme ca si ordinarea de preoti homosexuali sau femei ca bishops (un subiect fierbinte azi in biserica anlgicana engleza). Ce ne puteti spune despre acestea, daca stiti ceva? Cat de adanc au patruns aceste probleme in biserica anglicana? Din cate am inteles eu din prezentarea BBC si din ce stiu, astfel de probleme ca si acceptarea homosexualitatii s-au extins chiar pana la nivelul cel mai inalt la bisericii anglicane (bishopi, nu stiu daca si la nivelul eminentei sale). Din ce stiti d-voastra, ce ne puteti spune?

    Like

  9. Am citit pe nerasuflate articolul dvs. care m-a fascinat nu numai ca informatie, dar si ca retrospectiva a propriilor mele dezamagiri si cautari de “copil evanghelic” care descopera prin suferinta ca, prozaic spus, “afara-i vopsit gardul, inauntru-i leopardul” ( nu este o infirmare a lucrurilor bune pe care le-a facut evanghelismul in Romania – este o “ultra-afirmare” a lucrurilor pe care le strica el astazi ! ). Ar fi interesanta si o prezentare a evolutiei anglicanismului in Romania
    ( am participat acum cativa ani impreuna cu niste colegi englezi la serviciile Bisericii Anglicane de la Gradina Icoanei – Bucuresti si am ramas placut surprinsa de predicile “biblice” pe care le-am audiat ! ).
    Nu vreau sa inchei inainte de a va marturisi ca am apreciat analiza dvs. asupra slabiciunilor anglicanismului – am obosit ascultand de prea multe ori elogiile evanghelice ( cu puternica tenta de mentalitate comunista ) despre cat de tari si fara pata suntem noi …

    Like

  10. Desigur, Oastea Domnului este o mişcare ortodoxă, dar nimeni nu poate contesta influenţa pietismului evanghelic asupra acestei mişcări.
    De asemenea, există o ramura a Oastei (pe nedrept numita astfel, cred eu, cel putin in acest moment) care este de-a dreptul evanghelica si a rupt orice legatura cu ortodoxia.
    In principiu, n-ar fi nimic rau cu asta (spun eu, ca protestant evanghelic), daca cei din grupul de la Cluj, căci la ei mă refer, ar fi deschişi în legătură cu asta. Nu sunt însă, şi aceasta ridică serioase probleme etice. Dar asta este o altă discuţie.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s