Chiar dacă-mi ostoiesc dorul de nepoţi cu cei trei de acasă, trăiesc mereu cu durerea că-mi văd foarte rar nepoţii din Scoţia (nici acum, când sunt în vizită la Oradea, la cuscrii noştri, n-am apucat încă să-i văd, din pricina aglomerării de călătorii din ultimele luni; sper totuşi să ajung la ei înainte de reveni în Scoţia, la începutul lui august şi voi ajunge la ei, în Glasgow, cu mila Domnului, la mijlocul lui septembrie).
Şi acum să trecem la prezentări.
Ea este Lisa Minodora, care a împlinit şapte ani ăn februarie. A rămas, după cum se vede, şi se laudă ea, “singura noastră prinţesă”. Este, probabil, cea care s-a adaptat cel mai repede cu Scoţia, mai ales din pricina prietenelor de pe strada ei. S-o vedeţi cum citeşte englezeşte cu accent puternic de east Glasgow. Pe lângă asta, la fel ca fetele din Scoţia, se îmbracă foarte subţire, indiferent de vreme, iar atunci când o roagă mama să-şi ia ceva mai gros pe ea, îi spune foarte ferm: “I’m not like you, mom; I’m Scottish”. Ca să vezi!
El este domnişorul Marcus Emanuel, de aproape cinci ani (îi va împlini pe 1 octombrie). În august va merge în clasa întâia (în Marea Britanie şcoala începe mai devreme ca vârstă şi este de departe mai “omenească” în termenii încărcării cu materie şi, evident, tocmai de aceea, mult mai eficientă în formarea culturală şi a caracterului).
Marcus este un gentlemen, în afară de cazurile în care îşi arată încăpăţânarea, mai ales atunci când sora lui îi pune mândria de bărbat la încercare, ceea ce, trebuie să recunoaştem, se întîmplă destul de des.
Zilele acestea cei doi “zmei” scoţieni învaţă să înoate, la Oradea. Iarăşi, învăţaţi cu pedagogia mai umană din spaţiul britanic, au refuzat să accepte apucăturile autocratice ale instructorilor de înot de la noi şi învaţă mai degrabă cu bunicul. Care, bunic fiind, ştie că copiii sunt nu “obiectul muncii”, ci personalităţi distincte şi valoroase, care merită atenţie specială. Poate tocmai de aceea au fost lăsaţi bunicii pe lume.
Dar, despre bunici şi bunice altă dată.
Persona 
Ah, în ce viteză trece timpul. Sunt deja aşa de mari faţă de cum i-am văzut ultima dată… Şi seamănă bine cu părinţii. 🙂
LikeLike
Este greu de raspuns la aceasta intrebare. Stii vorba ceia, “daca stiam cit e de bine, incepeam cu nepotii” 🙂
Pentru mine este o sansa de a rascumpara unele dintre greselile facute cu proprii copii (dar si de a face altele noi). Cind suntem parinti suntem mereu stresati: fie ca ne neglijam responsabilitatile, fie ca ne luam mult prea in serios. Nepotii ne dau sansa de a fi mai relaxati si de a ne bucura mai mul;t de copii.
Nepotii sunt si o sursa de permanenta ingrijorare in legatura cu ce li s-ar putea intimpla, asa incit invatam “la cald” sa ne incredem in protectia si providenta lui Dumnezeu. Recent, Thomas l-a impins din joaca pe Rafael si acesta s-a lovit de o banca de fir si si-a facut i gaura in frunte. Ca unul care nu poate folosi bine un ochi, m-am ingrozit de ce s-ar fi putut intimpla daca nimerea in ochi.
Copiii mei nu mi-au fost niciodata inaccesibili. Aceasta ar insemna ratare in cel mai inalt grad. Desigur, ei sunt ei insisi, au optiunile lor, adesea diferite de ale mele, dar faptul ca avem o comunicare deschisa este o mare binecuvintare.
Cel mai de speriat este sa-mi vad slabiciunile multiplicate in copii si apoi in nepoti. Asta ma tine smerit mai mult decit orice.
Nu stiu daca am reusit sa-ti raspund la intrebari, dar cel putin am incercat sa le iau in serios.
LikeLike
Ce simte un bunic vis-a-vis de nepotii sai? O continuare a sinelui? Cate putin, o fateta din propria personalitate in fiecare? O “prelungire” a copiilor proprii, care de la un timp au devenit inaccesibili? Mi-ar placea sa cunosc din misterele acestei atractii. Procesualitate! 🙂
Multumesc!
LikeLike
Mi`a placut mult replica Lisei 🙂
LikeLike