Intilnirea de la Arad – O ocazie ratata? (5)

Concluzii – Ce putem face mai departe?

În ciuda slăbiciunilor evidente şi a criticilor aspre pe care le-am formulat aici cu privire la întâlnirea de la Arad, trebuie să recunoaştem că acest eveniment este în principiu unul cu rol pozitiv. Poate că acesta este motivul pentru care, în ciuda acestor scădinţe, unii dintre participanţi, alţii decât organizatorii, sunt foarte mulţumiţi de ea.

Intenţiile iniţiatorilor au fost, foarte probabil, dintre cele mai lăudabile. Realizarea în practică a acestor intenţii presupunea un grad de profesionalism şi expertiză pe care, din păcate, baptiştii români nu-l deţin încă, şi nici nu par a fi conştienţi ori dispuşi de a şi le însuşi.

Absenţa unei declaraţii oficiale la terminarea întâlnirii este o altă mostră de lipsă de profesionalism, care a dat naştere la tot felul de speculaţii inutile şi neconstructive. Din păcate şi aici au biruit reflexele secretomaniei care a dominat în trecut mentalul clericilor evanghelici. Pentru ca ceva să se schimbe în acest domeniu este nevoie de oameni noi şi nu sunt foarte sigur că aceia sunt încă născuţi.

Ce ne-am putea aştepta să se întâmple după această întâlnire? Iată o altă întrebare la care ar fi putut răspunde un comunicat oficial. În absenţa acestuia, nu putem decât să speculăm sau să sugerăm posibile direcţii de acţiune.

1. este evident că clarificarea temeinică şi nuanţată a trecutului colaborării clericilor evanghelici cu regimul comunist este o necesitate absolută;
2. problema reconcilierii colaboratorilor cu potenţialele lor victime nu s-a pus încă şi va trebui discutată cât mai curând;
3. este evident că fără mărturisire, căinţă şi repararea răului făcut, cei care au colaborat cu Securitatea comunistă nu pot primi iertarea deplină pentru trădarea lor şi, implicit, nu pot fi restauraţi în comuniunea credincioşilor;
4. căinţa este însă un act voluntar şi ea nu se poate baza decât pe convingerea cu privire la păcat pe care numai Duhul Sfânt o poate aduce, în afara cazului în care conştiinţa celor vinovaţi este deja prea împietrită pentru aceasta;
5. discuţiile pătimaşe şi lipsite de analize nuanţate, care ignoră contextul complex al slujirii creştine sub comunism, nu pot încuraja rezolvarea în spirit biblic a problemei colaboraţionismului;
   
6. din pricina acestor abordări unilaterale şi lipsite de iubire creştină, este foarte posibil ca unii dintre cei vinovaţi de colaboraţionism, şi conştienţi de răul acestei opţiuni a lor, vor prefera să cadă mai degrabă în mâinile judecăţii drepte a lui Dumnezeu, decât în mâinile fraţilor – în acest sens, definiţia dată de cineva bisericii ca fiind „singura armată care îşi împuşcă răniţii” este perfect justificată;
7. rezolvarea problemei colaborării cu regimul comunist nu poate fi realizată fără implicarea laicilor în acest proces complex;
8. pentru a avea un succes deplin şi durabil, procesul de deconspirare a colaboratorilor cu regimul comunist şi de reconciliere cu aceştia, în baza mărturisirii, a căinţei şi a reparaţiei faţă de victime, are nevoie de garanţia morală şi spirituală a unor personalităţi creştine aflata dincolo de orice reproş;
9. din păcate, asemenea personalităţi sunt aproape imposibil de identificat între evanghelicii români şi, dacă acest lucru este adevărat, atunci va trebui să apelăm la ajutorul unor lideri evanghelici respectaţi din alte ţări postcomuniste;
10. pentru rezolvarea acestei probleme complexe, bunele intenţii nu sunt nicidecum suficiente, ci este absolut necesar să învăţăm din experienţele trecute ale Bisericii şi să ne folosim de expertiza celor pentru care reconcilierea este o pasiune şi o slujire împuternicită de Duhul Domnului.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

(Celor care doresc să citească şi alte texte pe această temă, le recomandam sa se uite AICI, AICI si AICI)