Intilnirea de la Arad – O ocazie ratata? (4)

Analiza documentelor adoptate

Dat fiind că nici astăzi, la doua saptamini de la încheierea întâlnirii de la Arad, organizatorii acesteia nu au publicat un comunicat în legătură cu aceasta, singurele date obiective aflate la dispoziţia noastră pentru a analiza calitatea şi eficienţa acesteia sunt cele două rezoluţii adoptate şi semnate acolo.

Din aceeaşi pricină, este dificil de înţeles de ce era nevoie de două rezoluţii. În afara cazului în care a doua a fost necesară deoarece unii dintre participanţi au refuzat s-o semneze pe prima, ceea ce este absolut plauzibil.

Desigur, cele două rezoluţii au obiective oarecum diferite, prima referindu-se la colaborarea clericilor baptişti cu Securitatea sub regimul comunist din România, în vreme ce a doua are de-a face cu recuperarea istoriei mişcării baptiste din România sub comunism.

Prima dintre rezoluţiile adoptate la Arad este, după opinia noastră, cea mai echilibrată şi mai consistentă, chiar daca ea reflectă o perspectivă oarecum maniheistă, la fel ca cea mai mare parte a „justiţiarilor” în această chestiune. În realitate însă, între poziţia celor care „au decis să rămână credincioşi Scripturii, refuzând colaborarea” şi atitudinea celor care au „colaborat sub diverse forme cu regimul comunist”, se află o mulţime de gradaţii ale eroismului şi ale colaborării, fiecare dintre noi fiind o rezultantă a combinării în diverse proporţii a celor două ingrediente. Spun aceasta nu pentru a postula o (aberantă) egalitate întru vinovăţie, ci pentru a sublinia necesitatea nuanţelor, din respect pentru adevăr şi dreptate.

Observăm apoi că această primă rezoluţie apreciază la primul punct eroismul persoanelor, în vreme ce al doilea punct condamnă „orice formă de colaborare cu securitatea a slujitorilor şi membrilor bisericilor baptiste”, iar nu colaboratorii înşişi. Această întorsătură din condei ne apare ca fiind extrem de semnificativă.

Al doilea punct al primei rezoluţii pune foarte ferm problema responsabilităţii celor care au colaborat cu autorităţile comuniste de a-şi mărturisi trădarea şi de a se căi de ea. Ba chiar sugerează, chiar dacă destul de timid, o formă de lustraţie voluntară, prin retragerea din slujirea eclesială. Se ştie deja din experienţa altor state totalitare că această formă de lustraţie este de obicei ineficientă. Trebuie să observăm, de asemenea, că acest punct ignoră atât importanţa reconcilierii între colaboratori şi victimele lor, cât şi necesitatea restaurării în comuniunea credincioşilor, prin mărturisire şi căinţă, a celor care au colaborat cu autorităţile comuniste.

La punctul trei, prima rezoluţie exprimă „îngrijorarea că unii colaboratori ai Securităţii au fost reactivaţi ca informatori ai SRI şi în consecinţă dosarele lor nu pot fi cercetate”. Nu cunoaştem ce anume îi face pe participanţi să reitereze această marotă a fostei conduceri a Uniunii Baptiste. Dar, cine ştie? Poate că are Paul Negruţ ceva dovezi de care nu ştim noi. Mi se pare absolut plauzibil. Şi dacă este aşa, într-adevăr dosarele actualilor agenţi acoperiţi ai SRI din cadrul cultelor nu sunt accesibile, ceea ce cu adevărat este o problemă pentru deconspirare. Ne întrebăm însă de ce condamnă rezoluţia doar colaborarea (ipotetică) cu SRI-ul, şi nu, de asemenea, pe aceea (la fel de plauzibilă, dacă este să construim pe acelaşi soi de paranoia) cu CIA-ul, FSB-ul şi Mossad-ul.

Ultimul punct al acestei prime rezoluţii, cel care sugerează Uniunii Baptiste să ia iniţiativa în clarificarea chestiunii colaboraţionismului din perioada comunistă, este absolut legitim, dar timid şi lipsit de forţă în felul în care a fost formulat.

A doua rezoluţie se referă la recuperarea istoriei persecuţiei la care au fost supuşi baptiştii români în perioada comunistă. Primele trei puncte subliniază necesitatea de a mobiliza comunităţile baptiste din România, sub conducerea Uniunii, pentru a „evidenţia” şi a documenta rezistenţa baptiştilor români faţă de comunism. Dacă această chemare, absolut legitimă şi necesară de altfel, la recuperarea istoriei ar fi venit în decembrie 1989, şansele ei de a conduce la rezultate substanţiale ar fi fost foarte mari. Dar, vorba optimistului, „mai bine mai târziu, decât niciodată”.

Ultimul punct al acestei de a doua rezoluţii propune consacrarea unei zile speciale de cinstire, prin post şi rugăciune, a memoriei victimelor comuniste. Deşi destul de vagă, această propunere se poate contura ca unul dintre instrumentele cele mai eficiente pentru conştientizarea tinerei generaţii cu privire la preţul plătit de creştinii evanghelici sub comunism.

Trebuie să apreciem faptul că această a doua rezoluţie nu conţine sugestia – absolut stupidă, din programul anunţat al întâlnirii, de a face „recomandări pentru cei care vor scrie istoria bisericilor baptiste în perioada anilor amintiţi”. Se pare că, în cele din urmă, bunul simţ a prevalat, cel puţin în acest punct.