Intilnirea de la Arad – O ocazie ratata? (2)

Analiza obiectivelor întâlnirii

Conform unui mesaj email datat 9 martie 2008, pastorul Serac, în colaborare cu pastorii baptişti Ilie Tinco, Romică Iuga şi Nelu Zaharia, îi invita la Arad pe pastorii baptişti care au slujit în bisericile din România în perioada comunistă, pentru o discuţie legată de slujirea creştină din vremea aceea. Temă enunţată a întâlnirii era „părtăşie în lumină”.

Programul anunţat includea următoarele subiecte:

• formele de persecuţie la care au fost supuse bisericile din România în perioada comunistă, precum şi consecinţele acestora;
• înţelegerile diferite ale pastorilor cu privire la relaţia lor cu autorităţile comuniste;
• realitatea acelei perioade, care trebuie să fie descrisă în mod corect, spre edificarea spirituală a generaţiilor viitoare;
• clarificarea evenimentelor trăite în perioada respectivă, pentru cei care slujesc astăzi în biserici;
• mărturisiri (legate de colaborarea cu autorităţile comuniste) si reconcilieri (ca urmare a acestora);
• recomandări pentru cei care vor scrie istoria bisericilor baptiste din perioada comunistă;
• obiective de urmărit in cooperare.

Aşa cum se poate vedea mai sus, avem de-a face mai degrabă cu un set de dorinţe exprimate destul de vag şi confuz, decât cu un program clar. Este evident că în această listă există o serie de elemente valoroase. Între acestea, subliniem:

• enumerarea diverselor forme de persecuţie a Bisericii în perioada comunistă;
• definirea diverselor poziţii programatice ale liderilor creştini din acea perioadă, cu privire la relaţia cu autorităţile comuniste;
• necesitatea mărturisirii compromisurilor din acea perioadă, precum şi a reconcilierii care ar trebui să urmeze acesteia;
• necesitatea creionării unei imagini realiste a acelei perioade, cu luminile şi umbrele ei mai ales pentru pastorii mai tineri, care n-au trăit acele vremuri (poate însă că şi laicii ar trebui incluşi în acest proces (sper că este vorba de o scăpare neintenţionată).

În acelaşi timp, propunerile făcute de organizatorii acestei întruniri suferă de o serie de serioase slăbiciuni. Iată doar câteva dintre acestea:

• organizatorii nu au luat în considerare sugestiile pastorului Daniel Brânzăi privind pregătirea unor materiale teoretice, de analiză teologică, pe care să fie fundamentate discuţiile
• ideea că o întâlnire organizată atât de incoerent şi lipsită de o pregătire adecvată va putea conduce la discuţii de substanţă şi mai ales va crea atmosfera potrivită pentru mărturisirea compromisurilor şi pentru realizarea reconcilierii, ni se pare a fi de o extrema naivitate;
• propunerile făcute nu iau nicicum în consideraţie chestiunea reparaţiilor (morale sau de alt gen) pe care cei care au colaborat cu autorităţile comuniste ar trebui să le facă faţă de eventuale victime ale colaborării lor; fără acestea nici un fel de reconciliere reală şi biblică nu poate fi realizată;
• ideea că un grup de pastori (în mod ideal, oameni cu autoritate morală şi spirituală) pot acorda iertarea pastorilor colaboraţionişti, fără implicarea laicilor pe care aceştia i-au slujit în biserici (ori care au fost victime ale colaboraţionismului lor) este, cred eu, o mostră de veritabilă aroganţă clericală;
• în sfârşit, ideea formulării unor „recomandări” (vă mai amintiţi sintagma „indicaţii preţioase”?) pentru cei care vor scrie istoria evanghelicilor români în perioada comunistă este absolut aberantă; oare au nevoie aceşti eventuali istorici de altceva decât de profesionalism şi de respectul absolut pentru adevăr? Sau se tem cumva pastorii că o relatare obiectivă a istoriei, exact aşa cum a fost ea, ar şifona imaginea impecabilă a clericilor evanghelici?