Salsa de Cuba – Interviu cu Voicu Bojan (III)

DMAm trait si unul si altul destui ani sub „binecuvintarea” comunismului ceausist. Asa fiind, ne-am format capacitatea de a „mirosi” lucruri pe care in general cei neobisnuiti cu „cea mai dreapta dintre orinduirile posibile” n-ar fi in stare sa le vada. Cum ti se parut Cuba lui Castro din aceasta perspectiva? Ma intereseaza mai ales acela lucruri pe care sa zicem calatorul american sau cel francez eventual nu le-ar putea observa ori intelege.

VB – Cred că ai dreptate – trebuie să fi trăit experienţa comunistă ca să pricepi câte ceva despre Cuba de azi. Avea totul un aer de mijloc de ani 80, starea aceea de impasibilitate, de paralizie mentală când ai senzaţia acută că nu mai e posibil nimic. Hrana pe cartelă, toţi egali, o sărăcie veselă, un regim înţepenit în acelaşi discurs vreme de 50 de ani, discurs numai bun de luat peste picior pe la terase cu bere proastă. Un fel de noi ne facem că muncim / ei se fac că ne plătesc. O lume cu cozi nesfârşite la îngheţată, o disperare generată de absenţa unei minime libertăţi de mişcare, o dovadă în plus că ideologia comunistă e un mare bluf.

Am încercat să descriu povestea asta într-un context istoric mai larg în numărul de iunie al revistei Esquire, e o revistă foarte bine scrisă, îngrijită, v-o recomand. Acolo povesteam câte ceva despre Cuba văzută ca o arenă de lupte de cocoşi, în care idealul iniţial de la 1850 – Liberdad o Muerte – al celor ce doreau independenţa acestui stat hărţuit de valuri nesfârşite de colonizatori, bandiţi şi piraţi s-a metamorfozat devenind Patria o Muerte, pentru a sfârşi azi, la 50 de ani de la Revolucion la formula – Socialismo o Muerte. Această metamorfoză spune totul despre Cuba de azi, despre un regim disperat care schimbă un Castro cu un alt Castro, şi care brusc dă voie la popor să aibă internet şi telefoane mobile, de parcă asta e ceea ce lipseşte Cubei. Regimul nou instaurat la Havana, ca de altfel toate regimurile concentraţionare, trebuie să priceapă odată pentru totdeauna că Liberdad o Muerte nu e doar un slogan, ci o necesitate vitală. Dacă eşti cubanez, eşti condamnat la nemişcare. Nici măcar de la Santiago la Havana nu poţi pleca aiurea, fără permis, nu ai ce căuta în zonele turistice, cum ar fi Varadero, nu ai ce călători în autobuze destinate turiştilor, nu ai voie prin hoteluri – poţi în schimb să te zgâieşti printr-o vitrină, ca pe vremuri la noi la shop-uri la tot felul de produse occidentale la care nu ai acces.

E o îngrădire a libertăţii de mişcare, o segregaţie bolnavă, o formă de umilire mult mai teribilă decât absenţa telefoanelor mobile. Mii şi mii de cubanezi au murit sau stau azi în puşcării pentru că au vrut să evadeze din această închisoare. Ori asta nu poate pricepe prea bine călătorul care nu a trăit pe pielea lui ceea ce tu numeşti „cea mai dreaptă din orânduirile posibile”. Cu ani în urmă în Cuba, o femeie a iniţiat o mişcare de revoltă tăcută, care seamănă cu revoluţiile blânde propuse de Ghandi sau Martin Luther King jr. Este mişcarea femeilor în alb. Peste tot în Cuba, mai ales în oraşele mari îţi sar în ochi doamne elegante, cu umbrelă, îmbrăcate complet în alb, ca un semn că soţii lor sunt deţinuţi politici ai unui regim deloc tolerant cu cei ce i se opun. Câteva săptămâni am crezut că acele personaje fac parte din ceva sectă, apoi, la o terasă, cineva mi-a şoptit conspirativ povestea lor. M-a impresionat acest lucru şi m-am gândit oare cum ar fi fost ca toţi persecutaţii regimului ceauşist, în acea lume neagră-cenuşie de sfârşit de lume a anilor 80 să fi adoptat această idee. Ce de îngeri tăcuţi ar fi mărşăluit pe străzi amintindu-le, prin simpla lor prezenţă, securiştilor şi activiştilor că ceasul le va suna curând.

DMImaginea pe care o descrii aici nu este nicidecum o surpriza pentru noi, cei obişnuiţi cu realităţile comuniste de sub văruiala propagandei oficiale. Şi totuşi nu poate fi totul atât de negru. Altfel de unde veselia şăgalnică de gen Buena Vista, pentru care Cuba este atât de cunoscută şi invidiată? Ori şi asta face parte din recuzita regimului? În plus, aşa cum ştii, Michael Moore dădea drept exemplu sistemul de îngrijire sanitară din Cuba, în contrast cu lipsa de eficienţă şi omenie elementară a sistemului sanitar american. Cum îţi sună asta, tot ca propagandă, ceea ce n-ar fi de mirare, date fiind ştiutele simpatii de stânga ale exoticului documentarist american?

VB – Moore nu mi se pare deloc exotic. E doar un tip tezist, cam lipsit de fantezie, care incearca sa ne inghesuie pe toti in tiparele lui de gindire. Pina si exemplu lui despre Cuba e preluat de la Fidel Castro care se lauda in gura mare cu sistemul lor sanitar in filmul lui Oliver Stone – Looking for Fidel. Da, e drept ca statistic vorbind au cei mai multi medici pe cap de locuitor din lume si sistemul sanitar e gratuit. Dar daca stai sa vorbesti cu oamenii simpli, lucrurile nu mai stau asa. Daca mergi si mai incolo si arunci un ochi intr-un spital de urgenta, intri la idei. Daca cumva te invaluie o meduza otravitoare, ca pe mine pe o plaja de linga Havana si trebuie sa ajungi iute la urgenta, atunci iar e altceva. N-o sa uit niciodata seringa aia mare de sticla, cu structura metalica ce mi s-a infipt in dos. Era luata dintr-o casetuta din aia usor ruginita pe la colturi. Mi-a amintit imediat de dispensarul de pe strada Cimpului, din anii 70 si de doamna doctor Elvira care ma vina mereu cu asa ceva prin cabinet cind ma duceau parintii la vaccin. In gindul meu mi-am zis atunci, stind meditativ pe patul de inox, asteptind sa-mi revin cit de cit – Bine ca am scapat de meduza, poate plec de-aici cu SIDA.

Veselia sagalnica a Cubei e un cliseu, la fel ca masinile mari, americane. Esti in Caraibe, e cald, nimeni nu are muci si dureri de git. Oamenii sunt cam egali, inca n-au apucat sa se urasca pentru ca mai nimeni nu are gipan si vila, sunt intr-o puscarie vesela, iar Revolutia continua, asa, printre un paharel de rom si o salsa unduita din solduri creole. Viata e frumoasa, dar veselia asta ascunde o tristete profunda. Tre’ s-o sterg, mai povestim.

DMSunt acum în Bangkok, împreuna cu o mulţime de lideri ai bisericii persecutate din Asia şi întoarcem pe toate feţele (şi dosurile) „binecuvântarile” fratelui Marx şi felul în care cei care îl urmează pe Cristos pot trăi în modul cel mai plenar normalitatea în mijlocul coşmarului dezumanizant al acestei ideologii made in hell. Aceasta mă face să te întreb câte ceva despre creştinismul şi Biserica din Cuba. Ai avut cât de cât contact cu această dimensiune a realităţii cubaneze? Crezi că creştinii cubanezi sunt mai pregătiţi pentru libertate decât am fost noi în 1989? De fapt, a propos, cum a fost „revoluţia ta”? Căci despre a mea poţi citi pe acest blog, daca ai ceva vreme de pierdut.

VB – Danut draga, dialogul nostru usurel, de vara, tinde sa ia o turnura grava – revolutii personale, biserici persecutate, gulag… Probabil ca esti sub influenta discutiilor de acolo din Bangkok. Eu tocmai am venit de la munte si dupa citeva zile petrecute departe de lume am ascultat azi dimineata in masina stirile. Primele pagini erau tinute de stiri cruciale pentru Romania, cum ar fi: s-a lansat un nou model de Dacia, valiza cu bani a lui Becali framinta DNA-ul si in fine, la Eurovision am luat doar locul 20 din 25 din cauza ungurilor care nu ne-au dat voturi. Imi vine sa zic: Pai, pentru astea am murit noi la Revolutie?

Biserica din Cuba pare bine-mersi. Am vazut biserici catolice pline, biserici evanghelice mari, cu usile larg deschise si oameni poate prea bine imbracati, am intrat si in adunari mici din case, cum erau la noi pe vremuri. Am intrat firesc, fara prea multe vorbe m-am rugat acolo cu ei, am fotografiat, am ascultat cum vorbeau despre dragoste frateasca si incercau sa priceapa conceptul de agape. Un frate mai in virsta citea emotionat din Scriptura, copiii dadeau tircoale unui tort de pe masa, s-au cintat citeva cintari, oamenii ridicau mainile in sus, pe drum afara oamenii beau rom pe bordura si minore cu pielea de abanos incercau sa se te agate pentru 20 de $. Asta se intimpla intr-un cartier obscur din Santiago de Cuba, unde am stat aproape o saptamina.

Cred ca in cele din urma persecutia poate fi o conditie pentru sanatatea Bisericii lui Hristos, cum a fost si la noi. In ultima analiza, ma tem ca activistii ne-au facut un mare bine fara sa o stie. Totul era mai viu inainte de 89, nu crezi? Oamenii nu sunt niciodata pregatiti pentru libertate excesiva. O iau razna imediat, dau de obiecte si isi pierd intii capul si apoi sufletul.

(Fotografii de Voicu Bojan)

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

One thought on “Salsa de Cuba – Interviu cu Voicu Bojan (III)”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s