Rusine, rusine, rusine!

De te-am iubit vreodata Isuse, acum este. (sursa: http://www.nakedpastor.com)

De câteva zile tot stau şi mă minunez de această veritabilă mostră de înţelepciune clericală pe care o reprezintă misiva anonimă scrisă, zice-se, de „un grup de pastori [baptişti] indignaţi” din România şi adresată pastorului Marius Cruceru, la închiderea faimosului său blog, numit La Pătrăţosu. Dacă vreţi să vă minunaţi şi voi, iat-o AICI.

Trebuie să spun că am avut dintru început sentimente ambivalente faţă de blogul prietenului meu. Am apreciat dintotdeauna la el inteligenţa, competenţa profesională, creativitatea, căutarea aventurii, spiritul jucăuş, sprinţar, ca şi multe altele, care sunt mereu evidente în ceea ce scrie.

Îi ştiu însă foarte bine şi slăbiciunile, dintre care orgoliul, ispita derizoriului exotic, spiritul histrionic, anumite antipatii persistente, ca şi înclinaţia de a se lăsa anexat unor cauze îndoielnice au fost evidente şi în această întreprindere.

Socotesc în acest sens că atât intrarea lui Marius în pastorală – cu toate patologiile clericale inerente acestei slujbe, cât mai ales rămânerea pentru prea multă vreme sub influenţa Oradiei i-au făcut şi continuă să-i facă foarte mult rău.

De aceea mă rog adeseori pentru eliberarea lui din ambele robii. Despre acestea discut mereu cu Marius, chiar dacă de pe poziţii diametral opuse, căci relaţia spirituală care ne leagă trece dincolo de accidentele propriilor noastre existenţe.

Două sunt lucrurile care m-au îndurerat şi mi-au displăcut cel mai mult pe acest blog. Primul are de-a face cu atitudinea lui Marius faţă de Iosif Ţon, şi de alţii ca el. Desigur, „cazul Ţon” este destul de complicat, căci a început cu conflictul dintre Iosif şi tatăl lui Marius, înainte ca acesta din urmă să se nască. Apoi Iosif Ţon a făcut şi el greşeli de neiertat faţă de Marius. Acestea nu justifică însă nicicum modul lipsit de cavalerism în care a fost tratat pe blogul lui Marius acest important lider al evanghelicilor români – cu toate bunele şi relele lui.

Al doilea lucru, la fel de grav, a fost decizia lui Marius – absolut greşită, aşa cum recunoaşte el însuşi acum, de a nu cenzura comentariile apărute pe blog. Desigur, nenumăraţi comentatori ai lui au fost de o decenţă exemplară, dar absenţa cenzurii a atras, de asemenea, o grămadă de personaje de un cu totul alt tip, care au transformat uneori acest site într-o veritabilă ladă de gunoi, ceea ce a îndepărtat de blogul lui Marius o mulţime de oameni de bun simţ.

Ba mai mult, Marius însuşi i-a încurajat pe unii dintre aceşti comentatori dubioşi, pentru ca apoi să plătească cu vârf şi îndesat pentru asta. Din această pricină am ocolit blogul La Pătrăţosu pentru perioade lungi de timp, cu tot interesul meu pentru Marius şi pentru ceea ce scrie el.

Trist este că, în ciuda eforturilor repetate ale lui Marius de a potoli zelul batjocoritor al acestui grup, el a rămas solidar şi a fost prezent pe blog până la închiderea lui. De aceea, deşi cred că La Pătrăţosul a fost un experiment interesant, consider că este bine că el s-a încheiat. Date fiind cele de mai sus, nici nu se putea altfel.

Dar să revenim la scrisoare. Primul lucru care sare în ochi în acest text este laşitatea autorilor lui. După ce s-au chinuit o grămadă să scrie o asemenea epistolă genială, vorba lui Caragiale, autorii, plini de curaj, „au semnat-o anonimă”. De aceea, Marius ar fi fost pe deplin justificat dacă nu l-ar fi afişat pe blog. Unii consideră chiar că a greşit când a făcut-o. Eu cred însă că bine a făcut. Şi eu aş fi făcut la fel. Cum să frustrezi lumea de o asemenea capodoperă? Ca să nu mai vorbim de faptul că, conştienţi fiind de valoarea lor, ca toţi oamenii de geniu, autorii ar fi găsit alte mijloace de a ne îmbogăţi cu producţiile prodigioasei lor inteligenţe.

Ca toţi făţarnicii veritabili, de care de altfel este plină lumea clericală, autorii (sau poate autorul, cine ştie) nu se poate desprinde nicidecum de limba de lemn evanghelică nici măcar atunci când, evident, îl urăşte de moarte pe cel căruia i se adresează cu arhiuzatul apelativ „frate”. Şi dacă l-ar fi trimis la dracu’, ar fi fost mai decent. Dar, desigur, „fraţii” nu înjură; ei doar înfierează cu mânie proletară.

Aceşti vajnici apărători ai tagmei păstoreşti critică aspru lucrarea pastorală a lui Marius. Este evident însă din ceea ce scriu că n-au catadixit să întrebe pe nimeni dintre enoriaşii lui despre cât de slujiţi se simt aceştia. Ei pur şi simplu „ştiu” cum stau lucrurile, în virtutea ontologiei lor superioare (doar au fost ordinaţi, au „ungerea de sus”. nu-i aşa? – deşi, ştiindu-le năravurile, îmi vine să spun uneori, vorba cuiva, „adu-i încoace, că dăm noi jos unsoarea de pe ei”). Ei „ştiu”, de asemenea, în virtutea chemării lor, care, zice-se, este mai presus de oricare alta, deşi drept să spun nu ştiu de unde au scos aşa o erezie. Astfel, după prea sfinţiile lor, în raport cu aceştia, noi, laicii, cei care avem o banală chemare seculară, suntem nişte simpli amărâţi, care habar n-am avea pe ce lume trăim, dacă nu ne-ar lumina ei cu superioară bunăvoinţă.

Suprema manifestare de aroganţă clericală apare însă în scenă atunci când aceşti pretinşi slujitori ai Domnului comentează fără nici o urmă de delicateţe (de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere) criza de inimă prin care a trecut Marius cu ceva timp în urmă. La fel, ei nu se sfiiesc să rostească blestemul pastoral asupra acestuia, profeţindu-i că „va păţi la fel ca cei pe care i-a condamnat că au colaborat”. Desigur, ştim că cei mai mulţi dintre păstorii baptişti (ca şi cei ai celorlalte culte, întreolaltă) nu s-au dat niciodată în vânt după darea pe faţă a felului în care unii dintre ei, şi nu puţini, s-au prostituat în trecut cu regimul comunist. Evident, au făcut asta pentru salvarea Bisericii, care, săraca, ar fi pierit, dacă nu ar fi avut ei, aşa cum spunea un popă neruşinat, „curajul colaborării”. Niciodată până acum n-am văzut însă pe vreunul dintre ei rostind un blestem ca acesta asupra celor care încearcă – mai bine sau mai rău, să facă lumină în acesta capitol ruşinos din istoria bisericilor noastre.

Nu am nici o îndoială că atunci când încearcă să acopere colaboraţionismul lor cu regimul comunist criminal, ei nu se gândesc nicidecum la ei înşişi – doar este clar pentru toată lumea cât de mult se sacrifică ei pentru turma din a cărei grăsime se hrănesc – vorba profetului. Iar maşinile pe care le conduc şi casele pe care şi le-au construit sunt plătite, desigur, doar din „amărâtele” lor de salarii pastorale.

Eu personal îl rog pe Marius de nu ştiu când să iasă din lucrarea pastorală, ca şi din politica eclesială şi să-şi dea timpul unor lucruri mai pe măsura înzestrărilor pe care i le-a dat Dumnezeu. Dar, citind această sublimă misivă, vreau să-l rog să mai stea puţin în post. Ar fi mare păcat să plece acum, când oamenii ăştia minunaţi îl roagă atât de frumos să stea cu ei şi să se mai joace puţin împreună pe uliţa baptistă românească. Totuşi, ca o mică favoare, poate că ar fi bine, de dragul lor, să renunţe la titlul de doctor. Nu de alta dar îi complexează şi nu mai pot dormi noaptea de invidie. Că doar nu s-or apuca acum, Doamne fereşte, de muncă intelectuală.

Şi încă ceva, Marius, te rog frumos nu mai scrie texte din astea complicate, în care asociezi numele lui Isus cu ratarea. Nu de alta, dar, după cum se vede din ce scriu, frăţiorii ăştia nu-şi folosesc prea des mintea şi s-ar putea să-şi prindă urechile cu hermeneza unor texte atât de greu de priceput pentru ei.

Dar, iată, aflu cu uimire din scrisoare că „fraţii” sunt şi experţi în muzică – mai mult sau puţin bisericească. Trebuie să mărturisesc faptul că sunt de-a dreptul impresionat. Aveam, oricum, o mulţime de nedumeriri în acest domeniu. Acum ştiu la cine să merg ca să mă “lumineze”. Totuşi, oare unde or fi studiat ei materia asta? Şi când anume? Căci mereu i-am tot întâlnit prin bisericile din diasporă, la cerşit fonduri, de s-au săturat cei de acolo de ei – „nu dau nume; persoane importante”. A propos, îi rog mult pe cititori să nu intre cumva la bănuieli. Vilele păstorilor nu au nicio legătură cu fondurile adunate de ei în America, pentru care cer întotdeauna chitanţe doveditoare şi dau bisericii socoteală de ele până la ultimul bănuţ. Sau nu mă credeţi cumva? Iar maşinile lor de lux sunt pur şi simplu răsplata Domnului pentru că, aşa cum mărturisesc cu smerenie, „slujesc cu greu in jugul Evangheliei”. Drept să spun, dacă unii dintre ei ar fi eliberaţi din acest „jug”, n-am avea nimic de pierdut, iar „ogorul Domnului” ar putea respira şi el o vreme uşurat.

Sunt multe alte lucruri penibile în acest text, pe care nu mă voi mai obosi să le enumăr pentru că, aşa cum obişnuia Marius să spună, mă ia cu emetiral. Tacâmul însă n-ar fi complet dacă n-am discuta puţin suprema acuzaţie pe care aceşti curajoşi luptători pentru gloria nemuritoare a baptismului neaoş au formulat-o împotriva pastorului Marius Cruceru: El este pur şi simplu un t r ă d ă t o r. Este, vorba americanului, in bed with the enemy. Cum care duşman? Nu ştiţi? Nu există decât unul singur: ortodoxia. Dacă nu ştiaţi încă, Marius este un cal troian, un infiltrat, un nenorocit de spion ortodox care lucrează sub acoperire. Şi nu numai el, ci şi Paul Negruţ, săracul. A încercat el să înşele vigilenţa clasei muncitoare baptiste, descotorosindu-se de la Universitatea Emanuel de unii care se deconspiraseră din prea mult zel ortodox, dar nu i-a mers. A fost prins asupra faptului „învăţăturilor stricăcioase” aduse de la Londra şi a fost pus la zid. De aceea, vă spun şi eu, ca papa Ioan Paul al II-lea, fraţilor (şi surorilor) „nu vă temeţi”. Securitatea baptistă veghează şi „mâna cea lungă a regimului” îi va ajunge pe toţi cei care trădează interesele baptiste, oricare ar fi acestea. În ce mă priveşte, eu sunt primul care recunoaşte şi se predă.

Aşa fiind, nu pot să închei altfel acest laudatio decât rostind celebrele de acum vorbe ale unor mari înţelepţi, cărora nu le-am reţinut numele – câtă nedreptate poate să fie în lumea asta! – dar cărora le voi rămâne veşnic recunoscător. Zic deci, împreună cu ei: ruşine, ruşine, ruşine! … să le fie.

Dănuţ Mănăstireanu