Salsa de Cuba – Interviu cu Voicu Bojan (I)

Încep să public aici astăzi un interviu cu Voicu Bojan, în legătură cu ultima lui călătorie, care a avut loc în Cuba. La sugestia lui, interviul (realizat prin email) nu porneşte de la o listă prestabilită de întrebări, ci dialogul este liber, ca o aventură care poate evolua în orice direcţie. Vă invităm să deveniţi şi voi martorii acestui periplu virtual. Pentru început, iată o hartă, ca să nu vă rătăciţi.

Danut Manastireanu – Draga Voicu, esti un calator neobosit. Nu chiar ca mine, dar vad ca incepi sa-mi faci concurenta. Cred ca-ti place sa calatoresti, altfel n-ai face-o. Ce anume te atrage pe tine ca sa bintui astfel prin lume?

Voicu Bojan – Cutreierarea pamintului de dragul cutreieratului, pare a fi, conform Scripturii, un atribut dracesc. Eu calatoresc nu dintr-o sete nesatioasa de a vedea locuri noi, nemaivazute, cit de dragul povestilor – cu ele ne nastem, cu ele ne leagana lumea, cu ele adormim, zice Eminescu. Ma intereseaza drumul in sine, imaginarul, ma intereseaza ce poveste semnificativa poti spune celor pe care nu i-au lasat parintii in excursie, ma intereseaza daca fotografia poate spune povestea intreaga a unui loc, a unei lumi. Si de obicei plec fara un plan precis, dar incercind in mod programatic sa evit capcanele turistice, hotelurile, plajele de top. Desi suna dur, pentru mine infernul trage putin a all-inclusive. In fata asa ziselor obiective turistice care nu trebui ratate cu nici un chip dezvolt de obicei o mutenie timpa, ma apuca un cascat enorm si evit sa-mi scot aparatul din tescherea. Sper sa scap cumva si sa nu vad niciodata Turnul Eifel pe viu. Ia zi iute, de cite ori l-ai vazut si cite poze ai in fata lui?

DM – Daca tot ai intrebat, iata ca-ti raspund: le-am numarat; sunt douasprezece. Si nu ma rusinez deloc, dar iti respect convingerile. Fiecare are dreptul la pasarelele lui. Am si eu un stol intreg, in alte spatii decit cele fotografice, in care, dupa cum se vede, sunt mai conformist. Dar sa revenim. In acest interviu te rog sa-mi povestesti cite ceva despre calatoria ta in Cuba. Spune-mi mai intii de ce ai ales de aceasta data tocmai tara lui Castro?

VB – Intr-o buna dimineata m-am trezit cu senzatia acuta ca totul e posibil. Ai patit asa ceva vreodata? M-am dus drept la mine in camera cu o cafea in mina, am luat harta lumii, am desfacut-o si am inceput sa ma uit pe ea. Dupa ceva vreme ma hotarisem sa plec o luna in Cuba, fara sa stiu prea clar cu cine, de ce si mai ales, fara sa am habar ce o sa fac acolo in afara de a haladui aiurea incercind sa pricep ceva din acea lume noua. In secret, speram sa prind o revolutie in direct, mai ales ca tatuca Fidel incepea sa cam dea rateuri.

Dincolo de astea, un lucru e clar: mereu cineva, undeva in lumea asta incearca sa-ti faca program. Singura sansa e sa apuci sa ti-l faci tu insuti inainte de a reusi altii sa te organizeze si sa-ti populeze agenda cu tot felul de lucruri inutile care par cruciale pentru omenire. In aceeasi zi am inceput sa-mi caut un bilet de avion.

Suna foarte smecher ce zic, dar adevarul e ca fara o nevasta normala la cap, care sa fie ok sa ramina cu copiii, si cu toate pe cap vreme de o luna de zile, nu prea iti permiti sa faci asa ceva. Frumusetea unei calatorii sta intr-un spatiu si timp care brusc se suspenda in favoarea ta: planetele isi vad de treaba pe orbitele lor, email-urile curg bine-mersi, copiii merg la scoala si chiar in lipsa ta viata merge inainte. Faptul ca dispari o vreme din peisaj nu lasa goluri de neumplut, asa ca, de ce sa stai toata ziua acasa? Doar moartea e mai de speriat decit o viata plictisitoare, nu?

DM – Ceea ce-mi spui aici seamana cu felul in care mi-am ales eu facultatea la care sa studiez. De aceea te inteleg foarte bine. Dupa ce comunistii nu m-au lasat sa studiez sociologie si filosofie (deh, un aveam pedigree si patalama de la partid!), am deschis revista cu optiunile pentru invatamintul superior si dupa ce am rasfoit-o de vreo doua ori, am decis sa studiez economia. Desigur, nu aveam vocatie, dar era cel mai aproape de interesul meu pentru social.

Cit despre calatoriile pe care ti le programeaza altii, it’s the story of my life. Din cind in cind mai evadez si eu, dar, spre deosebire de tine, slujba mea consta mai ales din calatorii, asa incit un anume grad de previzibil nu poate fi ocolit.

In ce priveste calatoriile in spatii noi, fiecare dintre noi ne pregatim in felul nostru pentru ele. Atunci cind am timp, ma uit pe situl CIA ca sa aflu citeva detalii generice despre tara respectiva. Apoi caut ceva situri, de preferinta neguvernamentale, cu toate ca si acelea sunt interesante, daca stii sa citesti printre rinduri. Cit priveste bagajele, am ajuns la un asemenea automatism, incit mi le fac in circa cincisprezece minute.

Care sunt tabieturile tale in acest sens si cum anume te-ai pregatit pentru Cuba? De asemenea, cu ce asteptari ai urcat in avion?

VB – Nu cred ca am tabieturi si nici nu ma pregatesc prea mult. Spre deosebire de tine, la care calatoria e sinonima cu slujba pe care o faci, eu incerc in mod deliberat sa nu culeg prea multe informatii dinainte. De cele mai multe ori ghidurile gen Lonely Planet sau netul incearca sa te programeze pentru ceva turistic, care tine de bifarea unor trasee batute. Te trezesti facind nu calatoria ta, ci a altuia. Asa ca prefer un vid imaginar, care lasa toate portile deschise. Despre Cuba pot sa-ti spun ca privind la harta m-am gindit ca ar fi frumos sa ajung la Manzanillo, un orasel din sud, doar pentru ca suna interesant. Ca o chemare cumva. Astea sunt genul de locuri care ma intereseaza. Orice plecare e incarcata de mister, dar si de anumite crochiuri imaginare. Cind spui Cuba e imposibil sa nu te gindesti la culoare, la Havana, la muzica salsa, la tigari de foi, rom si creole frumoase, la masinile abandonate de americani in anii 50, la Che Guevara si Fidel, la cartele de mincare si la o saracie vesela, cam ca a noastra in anii ’80. Sunt clisee care asteapta sa fie deconstruite. E o prostie sa crezi ca poti scapa de ele. E o lume abstracta ce asteapta sa fie populata de mirosuri, chestii gustative, senzatii tactile, preumblari aiurea, vagi pericole.

Am ajuns la Havana impreuna cu cei doi prieteni intr-o seara tirziu. Pe strazi haos total. Am tras la o circiuma. Totul era pe dos acolo. Arata cam asa: Un local de beton cu un aer de stat, situat undeva la graniţa dintre braserie şi bodegă. Pe pereţi vopsea de ulei până la jumătate, chelneriţe plictisite, haleală proastă, uleioasă. Lume pestriţă, gălăgie, aproape de haos. Bere rece – Bucanero (Piratul). O fata tinara cu o fusta scurta pazea baia. Înaintea ei, pe un scaun, tronau o hârtie igienică de culoare gri şi o farfurioară de cafea cu nişte mărunţiş. Dormea cu capul sprijinit de tocul uşii, ţinându-şi mâinile în poală. Părea un goblen cu motive de inspiraţie renascentistă. Pe acea uşă întredeschisă era spânzurat un carton pe care scria bagno roto (baie defectă), iar mai încolo se putea zări un vas de wc plin ochi cu un lichid galben verzui. Cu câteva mese mai încolo doi îndrăgostiţi trecuţi de prima tinereţe se sărutau cu foc, în valuri, învăluiţi într-un soi de clandestinitate. Scena părea decupată dintr-un film de serie B. Incepeam sa ma intreb oare cum o fi la Manzanillo…

Advertisement