Interviu pentru Mersul vremurilor

1. Danut, esti o persoana cunoscuta mediului evanghelic romanesc. Stim ce spun altii despre tine, inclusiv pe blogurile de scandal… (!) însa vrem sa stim ce spui tu despre tine insuti. Deci, daca ar fi sa te prezinti in mod succint, in doua trei fraze, ce anume crezi ca e nevoie sa spui despre tine?

Nu este usor sa spui ceva semnificativ despre tine insuti in citeva fraze si mai ales, este o mare doza de desertaciune in felul in care vorbim oricare dintre noi despre noi insine. Din acest punct de vedere, chiar si caracterizarile dusmanilor, oricit de deformate ar fi ele, sunt probabil mai relevante deci propriile noastre vorbe. Voi incerca totusi. Fie ce-o fi.

Sunt un crestin evanghelic roman. Sub raport confesional ma definesc drept anglican, deoarece am evoluat in cursul studiilor teologice catre o intelegere mai liturgica si mai sacramentala a crestinismului, decit cea din traditia baptista in care am trait cea mai mare parte a vietii mele. Totusi, pentru ca in Iasi nu exista o biserica ce tine de Reforma magisteriala, ma inchin acum intr-o biserica penticostala „mai altfel”, numita Strajerul, in care ma simt foarte bine, desi, sincer sa fiu, nu am stofa de penticostal. Sub raport teologic subscriu fara rezerve la crezul crestinismului istoric, asa cum este el exprimat in crezul niceo-constantinipolitan, pe care il rostim in fiecare duminica in biserica in care ma inchin.

2. Inteleg ca una dintre pasiunile tale a fost sa-ti investesti viata in alti oameni, fiind adept al uceniciei si al mentorarii. Ce anume crezi ca a contat decisiv in formarea ta spirituala? Se poate spune despre tine ca ai fost ucenicizat si mentorat de cineva?

Dumnezeu, in providenta lui a facut sa fiu mereu inconjurat de oameni care au investit in viata mea: Marcu Nichifor, Nicolae Tonoiu, Ferenc Visky, Ulf Oldenburg, Vasilica Moisescu, Simion Cure, Iosif Ton sunt citiva dintre oamenii care mi-au influentat viata in mod intr-o mai mica sau mai mare masura. Niciunul dintre acestia nu mi-a fost insa mentor, in sensul tehnic al acestui cuvint.

Am invatat ucenicia abia dupa 1977, cind m-am intilnit pentru prima data cu Navigatorii. De la ei am capatat pasiunea pentru a investi in viata catorva oameni si tot ei mi-au transmis iubirea pentru studierea Scripturii. Din acestea, chiar daca Navigatorii n-au intentionat neaparat asta, s-a nascut mai apoi interesul pentru teologie. Ce am invatat insa de la acesti oameni, mai presus de orice, este importanta investitiei spirituale in formarea celor care au chemarea de a sluji pe Dumnezeu in mijlocul unei societati seculare. Din pricina obsesiei noastre nebiblice cu presupusa superioritate a slujirii eclesiale, aceia dintre crestini care au o chemare seculara continua sa fie si astazi cea mai neglijata categorie de oameni din biserica. Pe acestia doresc eu sa-i slujesc, mai mult decit pe oricine altcineva.

3. As vrea sa ramanem putin in perimetrul lucrarii de ucenicie, fiindca ucenicia este un subiect cu o prezenta tare anemica in mediul evanghelic autohton. Au nevoie bisericile evanghelice din România de ucenicie? De ce crezi ca este ea importanta?

Crestinismul nu se invata: el „se ia”, ca gripa si abia apoi se invata toata viata, de la „maestri”. Din pacate, adeseori teologia pe care o predicam in bisericile noastre se concentreaza pe convertire (tot ce trebuie sa faci ca sa fii mintuit este sa-l „primesti pe Cristos in inima ta”, orice va fi insemnind aceasta expresie pietista, care, in mod surprinzator poate, pentru unii, nu se gaseste nicaieri in Scriptura). Cind adaugam la aceasta ideea, mecanicista si lipsita de suport biblic, dupa parerea mea, conform careia „odata mintuit, esti pentru totdeauna mintuit” orice ai face dupa aceea, ucenicia devine o chestiune optionala si neimportanta, de vreme ce esentialul si urgenta este „sa mintuim” (ce expresie oribila!) pe cit mai multi pana nu vine sfirsitul.

4. Parerile cu privire la ucenicie sunt extrem de variate. Te rog sa ne impartasesti din experienta ta care este relatia corecta intre ucenic si ucenicizator si cat crezi tu ca este sanatos sa dureze acest proces?

Ucenicia este un proces extrem de complex, desi unii, mai ales in vest, au incercat sa reduca aceasta arta la o simpla mecanica, in asa fel incit, ca intr-un flux tehnologic, la un capat „bagi” necrestini, iar la celalalt capat scoti lideri de diverse niveluri (cine stie, pricepe la ce fac aluzie aici; cine nu, mai bine sa nu aiba parte niciodata de asemenea forme dezumanizante de „tehnologie spirituala” made in the USA.

In ce priveste relatia dintre ucenic si maestru, nu impartasesc modelul specific ortodox al „taierii voii” si al ascultarii absolute a ucenicului de maestrul sau. Mi se pare straniu cum anume s-a putut naste aceasta idee, extrem de periculoasa, dupa aparerea mea, intr-un context teologic care exalta libertatea omului. Eu privesc ucenicia ca pe un soi de legamint in care ucenicul si maestrul intra de buna voie si care poate fi rupt oricind, la initiativa oricaruia dintre ei. Totusi, cred ca un adevarat maestru nu-si abandoneaza niciodata ucenicii, orice s-ar intimpla.

Cit despre durata relatiei de ucenicie, intr-un anume sens ea nu se sfirseste niciodata, caci seamana cu relatia dintre un fiu si tatal lui, numai ca aici este vorba de tati si fii duhovnicesti. Intr-un alt sens insa, copiii – fizici sau spirituali, trebuie sa zboare la un moment dat din cuib si, daca lucrul acesta nu se realizeaza la timp, se pot naste tot felul de patologii. Problema poate aparea atit la cei uceniciti, daca ei nu vor sa umble pe propriile picioare, si atunci trebuie „aruncati” din cuib, dar si la cei care ucenicesc, atunci cind acestia nu sunt gata sa-i lase pe ucenici sa plece. In acest caz „despartirea de maestru” se face cu dureri si poate lua uneori chiar forma unui aparent „paricid”, dar ea trebuie sa se produca, chiar si cu acest pret nenatural, caci altfel maturizarea ucenicului nu se va petrece niciodata.

In ucenicia biblica nu exista retete, ci doar principii, care si acelea se aplica in mod contextualizat, caci fiecare fiinta umana este unica si irepetabila. Lucrez in aceasta perioada, impreuna cu doi prieteni ai mei, Liviu Ciortuz si Danut Jemna, la o carte despre ucenicie. Nu stim cind va fi gata, caci lucrul la ea merge destul de greu, cu toate celelalte responsabilitati profesionale pe care le avem fiecare dintre noi, dar atunci cind va fi gata sper ca veti afla mai multe despre felul in car gindim noi ucenicia, privita din perspectiva a trei generatii diferite.

5. Iti permite activitatea ta la World Vision sa mai fii dedicat uceniciei?

Ucenicia nu este atit o activitate, cit, in primul rind, un mod de viata. Asa fiind, ea devine parte din tine si nu te poti desparti de ea, orice ai face. Desigur, atunci cind calatoresti 150-200 de zile pe an, asa cum fac eu acum, nu este usor sa ai relatii regulate cu cineva (de fapt acest lucru nu este posibil nici macarcu nevasta, ceea ce este mult mai grav). Asa fiind, trebuie sa devii creativ – in dragoste, ca si in ucenicie, si sa folosesti cit mai eficient toata ocaziile posibile. In acelasi timp, slujba mea in World Vision presupune si ucenicirea celor a caror activitate o coordonez in birourile locale din cele paisprezece tari in care lucrez. Asa fiind, nu ma pot desprinde de „patima uceniciei” nici macar atunci cind calatoresc.

6. Nu te intreb ce ai face daca ar fi sa o iei de la inceput in aceleasi conditii… Vreau sa te intreb ce ai face daca ai avea acum varsta de 20 sau 25 de ani, in contextul actual politic, economic si spiritual al tarii, deci in aceste circumstante cum crezi ca ar fi mai eficace sa-ti investesti viata?

Drept sa-ti spun, nu m-am gindit niciodata la asta. Desi cred ca am o constiinta istorica foarte dezvoltata, sunt un om care traieste in viitor, mai degraba decat in trecut. Totusi, daca as putea-o lua de la inceput, in noile conditii, probabil ca nu as mai studia economia (o disciplina pentru care nu am vocatie si in care am ajuns din imposibilitatea politica de a studia sociologie, asa cum era initial intentia mea). Probabil ca, in conditiile de acum as studia in mod temeinic teologia si apoi m-as specializa in ceea ce se numeste indeobste „teologie publica”. Este insa prea tirziu pentru asta. Nu sunt un frustrat, dar trebuie sa fiu realist. Desi am un doctorat in teologie, nu voi fi niciodata teolog in sensul plenar, academic, al acestui cuvint. In acelasi timp, orice om care abordeaza in mod coerent, rational si spiritual viata de crestin, este totusi teolog, in sensul generic al acestui termen. Orice as face insa, accentul va cadea intotdeauna pe investitia in viata citorva. Multimile nu ma atrag si luminile rampei imi par a fi desertaciune. Spun asta chiar daca stiu ca Dumnezeu ii cheama pe unii la asta. Pericolul narcisismului si al orgoliului este insa enorm in acele circumstante si ii multumesc lui Dumnezeu ca nu mi-a dat acea chemare. Si asa am destula bataie de cap cu mindria, fara a fi o persoana publica prea proeminenta.

7. Rubrica unde voi posta acest interviu se numeste “discutii incomode” si de aceea imi cer iertare anticipat pentru urmatoarea intrebare, care respecta blazonul. Unii iti reproseaza parcursul confesional. Cine e ‘vinovat’ de acest traseu?

Se spune ca numai prostii sunt absolut consecventi. In ce ma priveste, nu mi-am facut niciodata un ideal din stabilitate si echilibru. Asa cum spunea cindva David DeWitt, un om de la care am invatat enorm, „nimeni n-a invatat vreodata ceva de la oamenii echilibrati; un mort este un om perfect echilibrat”. Cei care ma cunosc stiu ca nu sunt un om echilibrat si nici nu incerc sa fiu. Ar fi teribil de plictisitor. Spun asta chiar daca (sau tocmai pentru ca) stiu cit pret pun evanghelicii pe echilibru. Poate ca de aceea sunt cei mai multi dintre evanghelici atit de neinteresanti.

In ce priveste confesionalismul, il consider cel mai mare scandal al crestinismului. Asa fiind, nu m-am putut subordona niciodata in mod total unui anume sistem confesional. Oricit m-ar uri unii dintre evanghelici pentru aceasta afirmatie (caci, da, evanghelicii pot uri ingrozitor de mult; este suficient sa te uiti pe bloguri ca sa vezi asta), cred ca am din nastere o vocatie ecumenica. Eu datorez enorm de mult traditiei baptiste, unde am trait cea mai mare parte a vietii mele si unde am cei mai multi prieteni. Cu toate acestea, am fost intotdeauna doar „un fel de baptist” si am fost mereu deschis sa invat de la crestini din alte traditii. In grupurile mele de ucenicie au fost intotdeauna oameni de cele mai diverse orientari crestine. Batrinul Bunaciu caracteriza acest lucru intr-una din cartile lui spunind ca „Manastireanu… nu stie ce crede”. Asta este parerea lui si, chiar daca, in mod evident, nu pot fi de acord cu ea, drept sa spun, nici nu ma pot supara pe dansul, mai ales atunci cind citesc dedicatiile absolut flatante pe care mi le-a scris pe cartile lui (cindva am sa le public fata in fata, ca sa vedeti ca nici el n-a fost consecvent).

Daca insa cauti neaparat vinovati pentru traseul meu confesional, atunci vina nu poate fi decit la mine. Ca au contribuit si altii la asta, in bine sau in rau, este ceva absolut secundar. Ceva totusi trebuie sa stii si tu si cititorii tai. In sens tehnic n-am fost decit membru al confesiunii baptiste, pina atunci cind am parasit-o in mod definitiv, acum doi ani.

8. Daca ar fi sa te supui unei abordari critice, in scopul evaluarii personale, ai avea ceva sa-ti reprosezi? De ce?

Desigur. Am mostenit de la tatal meu o gura rea si o impulsivitate care ma fac sa spun sau sa fac uneori lucruri de care apoi imi parte rau. Poate nu pentru ca le-am facut sau le-am spus, ci mai degraba pentru cum am facut-o.

Am de asemenea, o toleranta foarte redusa pentru prostie, fatarnicie si fanatism, mai ales in ipostazele lor religioase. Asa cum spunea unul dintre oamenii pe care i-am apreciat cel mai mult ca sefi, „probabil ca oricine altcineva in lumea asta este mult mai rabdator ca Danut”. Poate tocmai de aceea nu mi-a dat Dumnezeu daruri pastorale (lucru pentru care ii multumesc in fiecare zi). Atunci cind, in mod natural, simte ca ar trebui sa traga cu sete citeva suturi in fund, pastorul trebuie sa fie rabdator si zimbitor. Multumesc frumos. Asa ceva nu este pentru mine. Prefer suturile in fund, inclusiv cele primite. Mi se pare mai real si mai sanatos.

9. Ai putea sa ne vorbesti putin despre planurile tale de viitor?

Am sa-ti spun doar trei lucruri, caci nu cred ca ai spatiu pentru mai mult. In plan personal, sper sa termin si sa ma mut in citeva luni in casa pe care o construiesc de citiva ani buni. Ma bucur ca avem acolo, alaturi de noi, pe trei dintre cei cinci nepoti ai nostri si speram sa-i putem ucenici, pe cit cu putinta, in cele ale Scripturii si in cele ale culturii. Pentru ceilalti doi nepoti, aflati in Scotia, ne rugam sa le gaseasca Domnul alti „bunici spirituali”.

In toamna aceasta sper sa termin, impreuna cu un bun prieten, Dorin Dobrincu, Directorul general al Arhivelor Nationale ale Romaniei, proiectul editorial intitulat Omul evanghelic. O perspectiv aasupra comunitatilor protestante romanesti. Este o vorba de o colectie de circa douazeci de eseuri, scrise de evanghelici si neevanghelici, care incearca sa exploreze din diverse perspective comunitatile evanghelice romanesti. Unele dintre domeniile de care ne ocupam n-au fost abordate niciodata in literatura de specialitate. Speram ca aceasta carte, pe care intentionam s-o publicam si in limba engleza, va stimula initiarea in viitor a unor cercetari de calitate cu privire la mediul evanghelic romanesc.

Un alt lucru important pe care il am pe inima mea in prezent este initierea unui dialog teologic intre evanghelici si ortodocsi in Romania. Lucrez acum la editarea unei carti care discuta trei posibile perspective in relatiile dintre cele doua traditii. In aceeasi directie se incandreaza si incercarea de publicare, in engleza si romana, a tezei mele de doctorat.

10. E vreo intrebare care ai fi dorit sa-ti fie adresata intr-un interviu si nimeni nu s-a gândit la ea? Daca da, care este si cum ai raspunde la ea?

Da, iata, nu m-a intrebat nimeni pina acum ce anume i-am facut lui Rasvan Cristian Stoica de ma uraste atit de mult? Este insa o intrebare la care nu am raspuns. Poata ma ajuta cineva sa aflu. Sau poate ca nu e vorba de ceva ce i-am facut, ci de ceva ce nu i-am facut. Dumnezeu stie. Desi ma tem ca s-ar putea ca Celalat sa stie mai bine motivul. De aceea zic, Dumnezeu cu mila.

(Interviu de Mihai Ciuca – publicat cu permisiunea intervievatorului)

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s