Evanghelicii intre liberalism şi fundamentalism I

evangelical.jpg

Originile evanghelicilor

Cred că putem afirma cu destulă justificare că spaţiul evanghelic contemporan adună în matca identităţii sale, ca un fluviu învolburat, apele următoarelor trei „râuri” distincte: Reforma radicală, Pietismul şi Fundamentalismul. [1] Uneori se afirma însă că teologia evanghelică s-a format în primul rând ca reacţie la liberalism [2]. Cu toate că această afirmaţie are o oarecare justificare, ea este totuşi în mod fundamental reducţionistă. Spiritul evanghelic are rădăcini mult mai adânci, cel puţin din perioada premergătoare Reformei. Sunt şi autori evanghelici care merg atât de departe încât să postuleze, chiar dacă cu o oarecare sfială, o origine apostolică sau patristică a teologiei evanghelice. Astfel, John Stott afirmă: „Mai devreme chiar, noi îi recunoaştem ca protoevanghelici pe toţi acei alţi lideri creştini care au atribuit autoritate finală Scripturii şi mântuirii doar prin Cristos cel crucificat Între aceştia am putea include şi pe marele părinte al Bisericii Augustin, care a proclamat harul divin ca singurul remediu pentru vinovăţia umană. De la el, nu mai este decât un mic pas înapoi la Noul Testament şi la Evanghelia lui, sau «evangel», de la care le vine numele creştinilor evanghelici”. [3] Un alt autor, Rennie, este şi mai explicit: „Teologia evanghelică îşi are rădăcina în crezurile din primele secole ale erei creştine, în care Biserica primară a încercat să coreleze învăţătura Scripturii, să-i penetreze înţelesul şi s-o apare… Teologia evanghelică are legături puternice şi cu Biserica medievală timpurie. Ea se bazează în mare măsură pe teoria satisfacţiei privitoare la ispăşire, aşa cum a fost enunţată de Anselm de Canterbury şi împărtăşeşte acelaşi accent pe jertfa lui Isus Cristos, aşa cum a fost el exprimat mai bine decât oricine de Bernard de Clairvaux”. [4] Totuşi, oricât am aprecia intenţia respectivilor autori de a stabili o origine veche propriei tradiţii, ne vom feri de asemenea afirmaţii, pentru a nu cădea în protocronism.

Spaţiul prezentei lucrări nu ne permite analiza in extenso a originilor tradiţiei evanghelice şi nici a ceea ce au adus fiecare dintre aceste izvoare, atât în sens pozitiv, cât şi negativ, în definirea identităţii evanghelice. Ne vom concentra deci în acest text asupra evoluţiei istorice a evanghelicilor în secolul al douăzecilea, cu preponderenţă în spaţiul britanic şi american, precum şi asupra rolului pe care l-a jucat Carl Henry în acest proces.

Motivul alegerii lui Carl Henry ca punct de reper în acest proces al formării noului spirit evanghelic este unul care nu are nevoie de prea multe argumente. Cunoscutul teolog, născut la 22 ianuarie 1913 în New York City, este privit în mod unanim ca părinte spiritual al noilor evanghelici americani. Alături de Harold Ockenga, el a dat în 1947 semnalul îndepărtării noilor evanghelici de radicalismul izolaţionist al fundamentalismului şi a deschis pentru aceştia drumul unei noi conştiinţe sociale şi politice. Pe lângă aceasta, Henry a fost unul dintre fundatorii revistei Christianity Today, al cărei redactor-şef a fost din 1956 până în 68. Revista a avut şi continuă să aibă un impact major în formarea şi informarea conştiinţei evanghelice, mai ales în Statele Unite, chiar dacă unii se plâng astăzi de o anumită pierdere a consistenţei doctrinale a revistei după plecarea lui Henry. [5]

În a doua parte a secolului al nouăsprezecelea, vitalitatea teologiei evanghelice, întărită de experienţele triumfătoare ale marilor treziri, a început să slăbească, sub presiunea liberalismului, care, aşa cum explica Rennie, „combina vechiul raţionalism al iluminismului cu accentul post-kantian asupra conştiinţei umane – lucru extrem de atrăgător pentru acea epocă romantică” [6]. În faţa acestei provocări, mulţi dintre evanghelici au răspuns fie printr-o acomodare pasivă la noul spirit al veacului, fie prin retragerea în ghetou, pentru păstrarea specificului evanghelic în faţa asaltului liberal.

Note:

[1]. Desigur, acestor trei izvoare principale le-am putea adăuga în mod absolut legitim altele, cum ar fi puritanismul sau epoca trezirilor (eng. revivalism). Considerăm însă că acestea ar putea fi subsumate cu uşurinţă uneia dintre cele trei izvoare menţionate mai sus.

[2]. I. S. Rennie, „Evangelical Theology”, în S. B. Ferguson & D. F. Wright (eds.), New Dictionary of Theology, IVP, Leicester, 1988, 239.

[3]. John R. W. Stott, Evangelical Truth, IVP, Leicester, 1999, 18.

[4]. Rennie, „Evangelical Theology”, 239.

[5]. Vezi analiza incisivă făcută evoluţiei revistei de către David F Wells în cartea sa No Place for the Truth or Whatever Happened to Evangelical Theology? Eerdmans, Grand Rapids, 1993, 207-211.

[6]. Rennie, „Evangelical Theology”, 240.

Precizare: Acest text face parte din articolul care poartă titlul „Pledoarie pentru identitate a evanghelică”, publicat în volumul S. Sabou şi D. Ghitea (ed.), Iosif Ţon. Orizonturi noi în spiritualitate şi slujire, Cartea creştină, Oradea, 2004.

Advertisements

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

5 thoughts on “Evanghelicii intre liberalism şi fundamentalism I”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s