Interviu cu Radu Gheorghita IV – Familia

liz_radu_gheorghita.jpg

DMLiz, soţia ta, este cetăţean american. Te rog să ne povesteşti cum v-aţi cunoscut şi, mai ales, cum aţi reuşit să depăşiţi provocările inerente care stau în faţa unui asemenea cuplu internaţional?

RG – Ne-am cunoscut cu Liz la una din întâlnirile grupului Campus Crusade. Venise în România în vara de după terminarea facultăţii, pentru a se ocupa de copiii familiilor de misionari care conduceau grupurile de studiu biblic în care eram implicat. A revenit în ţară în următorii ani pentru diverse proiecte de vară, sfârşind în a obţine o bursă de studii la Universitatea Bucureşti, unde şi-a concentrat atenţia asupra vieţii şi operei lui Vasile Alecsandri. În anii aceia, căsătoriile internaţionale erau foarte rare şi greu de realizat şi tocmai de aceea, când am ajuns la concluzia că Dumnezeu ne împleteşte vieţile, am beneficiat de sprijin din partea a nenumăraţi prieteni, atât din România, cât şi din Statele Unite. Fiecare dintre ei doreau să se asigure că nu greşim în felul în care înţelegeam voia Domnului pentru noi, ceea ce a condus la o intensă activitate de consiliere premaritală. Prin întrebările pe care ni le puneau, precum şi prin sfaturile lor ne-au prilejuit o cunoaştere reciprocă atât de substanţială încât începutul căsniciei noastre a fost lipsit de bine-cunoscutele crize şi tensiuni familiale ale primului an.

Desigur, a fost nevoie de ajustări pe parcurs, dar nu cred că am întâmpinat dificultăţi neaşteptat de mari. Reţin şi acum, de exemplu, unul dintre cele mai importante sfaturi pe care le-am primit de la un misionar american căsătorit cu o cetăţeană austriacă. În esenţă, el ne spunea că aşa zisele „diferenţe culturale” pe care inevitabil aveam să le experimentăm ca şi cuplu internaţional sunt considerate mult prea adeseori drept un fel de cauză misterioasă a conflictelor familiale. De fapt, conflictul în familie are o explicaţie mult mai clară: păcatul. În ultimă instanţă, diferenţe culturale apar în orice căsătorie, chiar şi în cazul în care cei căsătoriţi au crescut pe aceeaşi stradă. Nu a fost nevoie de multe argumente ca să ne dăm seama cât de mare dreptate avea. În cea mai mare proporţie, crizele în familie sunt generate de atitudini, gânduri şi fapte pe care Biblia le numeşte „păcat”; nu de „diferenţe culturale”, ci de egoism, iubire de sine, mândrie, lipsă de iertare, lipsă de dragoste sacrificială, şi altele de acest fel. Sfatul prietenului nostru ne-a condus către o reală schimbare de paradigmă în felul în care urma să ne raportăm la problemele din familie, la cauzele şi la rezolvarea lor. Şi aceasta pentru că Scriptura are soluţii clare pentru o problemă concretă precum este „păcatul”: cererea sinceră de iertare şi schimbarea vieţii. Odată ce amândoi am adoptat această perspectivă, nu ne-am mai putut ascunde în spatele nebuloaselor „diferenţe culturale”.

[Găsiţi aici fotografii recente cu familia Gheorghiţă – radu-gheorghita-craciun-2007.pdf ]

DMVoi aveţi împreună cinci copii. Ne poţi spune câte ceva despre ei? Si, de asemenea, te rog să spui cum reuşeşti să păstrezi în echilibru exigenţele academice din spaţiul american, cu responsabilitatea copleşitoare a modelării celor cinci comori pe care vi le-a încredinţat Dumnezeu.

RG – Îmi face o bucurie deosebită să am ocazia de a vorbi despre copiii noştri, Margaret, Edward, William, Elizabeth şi Nicholas, primii trei încă în anii inocenţi ai copilăriei, ultimii doi deja în anii adolescenţei. A-ţi creşte copiii în respect şi dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semeni cred că este cea mai mare responsabilitate pe care o primim ca părinţi. În mod normal, îi avem pe lângă noi pentru vreo douăzeci de ani – ceea ce uneori pare enorm de mult, iar alteori pare că trece fulgerător de repede. Adevărul este că nu de puţine ori ne-am simţit complet nepregătiţi ca părinţi pentru o astfel de misiune nobilă. De fapt, găsesc foarte interesant şi de cele mai multe ori chiar umilitor cât de multe lucruri înveţi despre tine însuţi ca părinte în procesul creşterii copiilor. Aproape în mod paradoxal, chiar dacă este de datoria părinţilor să-i crească pe copii, deseori Dumnezeu se foloseşte de copii ca să-i crească pe părinţi. Chiar mai mult, unul dintre cele mai mari privilegii pe care le are un părinte qua părinte este să reflecteze la calitatea de părinte a lui Dumnezeu, aceasta fiind una dintre metaforele cele mai des folosite în Scripturi pentru descrierea relaţiei dintre Dumnezeu şi creaturile Sale.

Din aceste motive, am decis ca prioritatea noastră principală în timpul perioadei lor de creştere să fie familia şi copiii. Ca tată, am dorit să mă implic direct în creşterea şi în educarea lor, să le acord timp atât sub raport calitativ cât şi cantitativ; orele petrecute cu ei, la joacă, la lecturi făcute împreună, la grupul nostru de muzică de cameră, nu numai că nu le regret, ci le şi consider una dintre investiţiile de timp cele mai pline de satisfacţie din viaţa mea. Cred că o astfel de implicare în viaţa lor îl onorează pe Dumnezeu şi nădăjduim că investiţia se va dovedi a fi fost una reuşită, chiar dacă ştim la fel de bine ca orice alţi părinţi că nu există garanţii ferme în acest sens. Sunt multe proiecte pe care am dorit să le definitivez, dar pe care a trebuit să le pun deoparte pentru o etapă ulterioară în viaţă. Cel puţin în acest domeniu doresc să învăţ din greşelile altora. Am întâlnit mulţi colegi şi cunoscuţi care regretă că au luat prea mult din timpul care trebuia dat familiei, în mod special copiilor, şi l-au alocat carierei. Încă nu am întâlnit vreun tată care să se plângă de reversul situaţiei.

Înainte de a răspunde la întrebarea ta referitoare la educaţia lor, doresc să aduc în discuţie credinţa lor, o chestiune pe care o consider chiar mai importantă. Fiecare părinte credincios doreşte să-şi vadă copiii crescând în credinţă. Mai mult, este într-adevăr un privilegiu pentru un părinte să-şi împărtăşească copiilor propria credinţă şi convingerile pe care le are, aşa încât să transmită mesajul Evangheliei generaţiei următoare, bineînţeles făcând lucrul acesta în modul cel mai potrivit pentru vârsta şi firea fiecărui copil în parte. La noi în familie, punem foarte mare preţ pe o înţelegere corectă a Evangheliei, urmată de o decizie sinceră, conştientă şi matură de îmbrăţişare a ei. Aceasta include o doză consistentă de expunere a copiilor la mesajul Evangheliei, şi, desigur, nu exclude conducerea lor către o invocare în rugăciune a domniei lui Cristos în viaţa lor. Mărturisirea lui Cristos în apa botezului însă va fi o hotărâre a lor, pe care ne-o dorim ca părinţi, dar nu o forţăm în nici un fel. Spun lucrul acesta pentru că am rezerve mari faţă de primirea botezului creştin la o vârstă timpurie, în mod special la vârsta preadolescenţei, un lucru practicat foarte des în bisericile baptiste din Statele Unite. Nu ştiu exact cum arată statisticile din România, dar recent am aflat că în cadrul Convenţiei Baptiste din Sud dintre tinerii care cresc în biserică, cu şcoli duminicale, cu grupuri de tineret, cu tabere de vacanţă creştine, şi cu tot ce şi-ar dori cineva pentru copiii şi tinerii din biserică, aproximativ 80% se desprind de biserică o dată cu plecarea la facultate. Ca părinţi încercăm să ne îndeplinim cât mai bine responsabilitatea de a fi călăuze spirituale pentru ei, cu nădejdea că Dumnezeu, în credincioşia Lui, îşi va face partea Sa.

Trec acum la întrebarea despre şcoală. În familia noastră excelenţa academică este o prioritate de prim rang. A-L iubi şi onora pe Dumnezeu cu toată inima, cugetul, gândirea, facultatea mentală – de altfel una dintre cele mai importante capacităţi cu care Creatorul l-a înzestrat pe om, este o moştenire pe care am primit-o de la părinţii şi bunicii noştri, şi pe care dorim să o transmitem copiilor noştri. Până acum, atât în anii petrecuţi în Marea Britanie, cât şi în Statele Unite, am avut parte de şcoli în care accentul mare pe performanţa academică făcea parte integrantă din misiunea educaţională a instituţiilor respective. Am căutat înadins să ocolim acele şcoli în care disciplina şi rigurozitatea procesului educaţional erau secundare sau deficitare, chiar dacă şcoala ar fi prezentat avantaje de altă natură. Dintre toate însă, cel mai impresionat am fost de scopul educaţional asumat de St. Faith’s School în Cambridge, unde Elizabeth şi Nicholas au urmat clasele primare. Toate obiectivele pe care şi le trasau ca şcoală erau direcţionate de axioma lor educaţională: „elevii fericiţi învaţă în mod instinctiv!” Tot ceea ce îşi propunea şcoala era să creeze acel mediu şi context în care procesul educativ să se desfăşoare de la sine.

Dă-mi voie să închei, însă, cu relatarea unui lucru interesant pe care l-am experimentat cu cei mai mari dintre ei, Elizabeth şi Nicholas. Imediat după întoarcerea din Marea Britanie, pe durata a doi ani i-am trecut printr-un program de „home-schooling”, concept mai puţin cunoscut în peisajul învăţământului românesc, dar care are deja o tradiţie şi rezultate semnificative în Statele Unite. Nu doresc să intru în amănunte, decât să spun că după primele săptămâni, de la un sceptic notoriu faţă de această nouă filosofie educaţională pentru mine, am devenit un aprig avocat al ei, fiind în mod special impresionat de eficienţa şi calitatea incomparabilă a procesului educaţional. Sper din toată inima că în următoarea perioadă sistemul educaţional românesc să permită existenţa acestui nou tip de învăţământ.

Advertisements

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

One thought on “Interviu cu Radu Gheorghita IV – Familia”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s