Interviu cu Radu Gheorghita III – Confruntarile cu Securitatea

DMRadu, familia voastră a trecut împreună printr-o perioadă extrem de tulbure a istoriei. Cei care n-au trăit în vremurile de glorie ale regimului comunist, cu greu îşi pot imagina riscurile cu care s-au confruntat liderii creştini în acea perioadă. În folosul celor care nu au avut experienţa acelor vremuri, te rog să ne povesteşti ce a însemnat pentru voi să trăiţi permanent sub atenţia ochilor atenţi ai Securităţii?

RG – Îmi amintesc şi acum cu nelinişte prima percheziţie la domiciliu de care am avut parte cândva în anii ’70. Am venit acasă de la şcoală pe la ora 2 p.m. şi împreună cu sora mea Corina ne-am dat seama că ceva nu este în regulă. Mama era acasă, deşi nu era încă 4 după-masă, ora când se întorcea în mod normal de la serviciu. Chiar mai mult, de cum am intrat în apartament, părinţii ne-au trimis imediat afară la joacă, înainte să ne facem temele, un lucru nemaiîntâlnit până atunci. În cele câteva momente petrecute în casă până la ieşirea la joacă, am reuşit să zărim în apartament două sau trei persoane necunoscute. După vreo trei ore, aceştia au plecat şi doar când am văzut dezordinea lăsată în biblioteca tatălui meu am înţeles ce anume tocmai se petrecuse în apartamentul nostru. Este normal să rămâi marcat pentru multă vreme de astfel de evenimente. O percheziţie la domiciliu, cuplată cu ştirea că tata a fost pus sub anchetă, a creat o stare de anxietate extrem de neplăcută şi chiar periculoasă pentru un preadolescent. Cu toate că a fost o experienţă traumatică, pentru mine acele săptămâni au constituit un antrenament important pentru anii următori, cel puţin în privinţa faptului că m-au învăţat să „tac din gură” în discuţiile cu alţii despre ceea ce se petrece la noi în casă, şi să folosesc discernământ atât în alegerea persoanelor cu care vorbesc cât şi în conţinutul discuţiilor mele. În plus, cred că am rămas cu o doză sănătoasă de suspiciune faţă de aşa-zisele bune intenţii ale comuniştilor. Până atunci fusesem preadolescentul naiv care credea tot ce auzea la întâlnirile pionierilor şi la televizor, ameţit de cântecele patriotice şi de lozincile despre „cincinalul în patru ani şi jumătate”.

DMCu câţiva ani în urmă, Parlamentul a permis accesul cetăţenilor români la dosarele lor de Securitate. Pe măsură ce aceste documente ies la iveală, începem să fim confruntaţi cu tot felul de surprize, legate de colaboraţionismul unora dintre liderii noştri eclesiali cu regimul comunist. Această situaţie, care a produs nenumărate victime şi multă durere sufletească pentru creştinii evanghelici, este extrem de complexă şi ne obligă să operăm cu discernământ, în respectul adevărului şi în spiritul iubirii şi al iertării creştine, pentru a evita judecăţile pripite şi nedrepte. Totuşi, conform, cuvintelor Scripturii, sângele nevinovatului Abel încă strigă din pământ la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că fără aducerea la lumină a acestei realităţi, dublată de o veritabilă reconciliere, nu ne vom putea bucura de binecuvântarea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, marea majoritate a liderilor noştri religioşi, de la catolici şi ortodocşi, la baptişti şi penticostali, au încercat să evite cu orice preţ discuţia asupra acestui subiect. Deşi este evident că mulţi dintre slujitorii bisericilor noastre au făcut, mai mult sau mai puţin conştient şi din varii motive, un „pact cu Diavolul” (în acest context, cu regimul comunist) nici unul dintre aceştia nu au avut curajul vădit de Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Timişoarei, de a recunoaşte aceste compromisuri şi de a primi cu umilinţă iertarea comunităţii. În mod evident, ei speră că timpul va trece şi aceste lucruri vor fi uitate.

În acest context, zvonurile interesate lansate de unii dintre liderii baptişti români cu privire la o presupusă colaborare cu Securitatea a tatălui tău au căzut asupra noastră ca un trăsnet, dată fiind notorietatea presiunilor şi a persecuţiei la care a fost supus Nic de către regimul comunist. Am făcut această lungă introducere pentru a te ruga să ne împărtăşeşti, pe cât este posibil, sentimentele pe care le-ai trăit în această experienţă traumatică, precum şi concluziile la care ai ajuns în urma cercetărilor pe care le-ai făcut cu privire la acest subiect.

RG – De la început trebuie să clarific faptul că ceea ce expun aici, reprezintă nu perspectiva celui care ar fi avut acces la dosarele Securităţii, care ar conţine probabil multe informaţii relevante, ci a unuia care a discutat în repetate rânduri cu tatăl său despre aceste chestiuni. Mai mult decât atât, scriu de pe poziţia privilegiată a celui care a observat îndeaproape felul de viaţă al lui Nic Gheorghiţă în anii în care, aşa cum pretind unii, ar fi fost colaborator al Securităţii.

Pe scurt, deci, iată care este substratul acuzele recente. Totul a pornit de la sfatul primit de Nic de la un prieten foarte bun din copilărie, care ajunsese ofiţer de Securitate. Securitatea începuse să-l şantajeze pe Nic pe motivul că ar fi spion german. Aceasta se întâmpla datorită căsătoriei fratelui lui mai mare cu o fată din comunitatea etnică germană. Când Nic şi-a consultat prietenul cu privire la documentul pe care Securitatea îi cerea să-l semneze, acesta i-a spus: „Măi Nicule, semnează acolo hârtia aia, care şi aşa nu are nici o valoare, dar care cel puţin o să-i facă să te lase în pace. Tu nu trebuie de fapt să devii informator de Securitate; semnează acolo, şi apoi vezi-ţi de treabă”. Prietenul său, ca unul care ştia că în mod inevitabil traseul vieţii lui Nic Gheorghiţă va ajunge în conflict cu Securitatea, probabil i-a dat acest sfat ca să-l ajute să mai câştige, eventual, ceva timp. Era şi o încercare de a proteja evoluţia profesională a celui care curând avea să devină medicul Nicolae Gheorghiţă, un doctor care promitea încă de pe atunci să devină unul dintre cei mai capabili şi renumiţi endocrinologi din România. Aceste lucruri se întâmplau în anul 1958, când Nicolae Gheorghiţă era student la medicină în anii terminali.

Ce anume conţinea acel document? Mărturisesc că nu l-am văzut, dar din discuţiile pe care le-am avut cu tata, am dedus că şi-a pus semnătura pe un document în care se angaja să informeze Securitatea ori de câte ori va fi aflat de evenimente care ar pune în pericol siguranţa Statului Român. Semnătura a fost dată cu o delimitare clară a acestui aspect, fără vreun angajament suplimentar de a deveni agent pasiv sau activ al Securităţii, fără vreo asumare a unei responsabilităţi de a informa periodic Securitatea despre evenimente de interes pentru ei, fie din Biserică, fie de la spital/policlinică – locul de muncă, fie din familie sau din viaţa altor persoane aflate în colimatorul Securităţii.

Dacă acest sfat, sau chiar mai mult, dacă urmarea lui a fost un lucru bun sau rău, rămâne la aprecierea fiecăruia. Tata a făcut ceea ce poate că mulţi ar fi făcut în acea situaţie. Şi-a asumat acest angajament, pe care l-a înţeles nu doar ca pe o datorie civică, ci, chiar mai mult, ca pe o datorie creştină, de a raporta acele lucruri care ar fi pus în pericol România. Cine citeşte aceste rânduri va înţelege cu siguranţă că, în ultimă instanţă, înţelesul a ceea ce ar constitui „pericol pentru statul de drept” a fost întotdeauna de partea celui care a semnat. Aşa îşi explică Nic decizia de a semna cu conştiinţa curată documentul cu pricina. Şi ca dovadă a faptului că semnătura nu a însemnat vreodată darea de mână cu Securitatea stau decadele anilor ’70 şi ’80, marcate de repetate conflicte cu Securitatea: punerea sa sub urmărire încă de la începutul anilor ’70, anchetele şi percheziţiile care au urmat în acea decadă, precum şi intensele tracasări din anii ’80, o dată cu preluarea poziţiei de pastor la Biserica Baptistă nr. 2 din Oradea. O astfel de persistentă şi accentuată stare conflictuală cu Securitatea este imposibil de explicat dacă semnătura ar fi fost, de drept sau de fapt, o capitulare sub presiunea Securităţii de a deveni un informator sau un colaborator al ei.

În mod natural, pentru o înţelegere mai bună a cazului, ar fi necesar să aducem, în discuţie şi alte aspecte relevante, dar consider că nu este aici locul cel mai potrivit pentru astfel de elaborări şi clarificări. Nic a mărturisit că a avut pe conştiinţă această semnătură. Chiar dacă a oferit-o în acel moment cu conştiinţa curată, actul semnării i-a rămas pentru o viaţă întreagă ca o sursă de dezamăgire şi ca o regretabilă pată neagră. Astfel, singura opţiune rezonabilă care îi mai rămăsese era ca, prin însuşi felul în care urma să trăiască, să invalideze semnătura – lucru pe care, cred, l-a făcut cu o fermitate, cu o consecvenţă şi cu un curaj pe care nimeni nu le poate pune la îndoială, cu atât mai mult, să le nege. A folosi însă semnătura dată în anii ’50 ca dovadă a unui scenariu conform căruia venirea lui Nic la Oradea fusese planul şi soluţia Securităţii pentru distrugerea lucrării de la Biserica nr. 2 sau ca evidenţă a unui aşa-numit „joc dublu” cu tracasări fictive, cu turnări de prieteni, cu îndeplinirea de funcţii şi misiuni speciale de „umbră” ca „sursă” a Securităţii, aşa cum a apărut postat pe internet, constituie nu doar un neadevăr rupt de realitate, ci şi o evidenţă clară a unor încercări de denigrare a persoanei şi lucrării Pastorului Nicolae Gheorghiţă.

Fiecare persoană interesată în acest caz şi în multe altele de acest fel este îndreptăţită la o părere proprie; de fapt aceste consideraţii au fost scrise cu intenţia de a oferi o perspectivă alternativă celei care, se pare, circulă cu un tumult crescând în comunităţile baptiste din România şi din diaspora românească. Nu spun aceste lucruri din dorinţa de a manipula sentimente, de a distorsiona fapte sau de a solicita clemenţă; le spun mai degrabă din dorinţa de a da o voce celui care, în circumstanţele actuale, nu o poate face cu aceeaşi claritate şi convingere cu care ar fi făcut-o într-o altă perioadă a vieţii. În definitiv, viaţa lui stă ca mărturie că acea semnătură nu a întinat în nici un fel loialitatea lui faţă de familie, de prieteni, de Biserică, de cauza Evangheliei şi faţă de Dumnezeu.

Îngăduie-mi să închei acest subiect, spunând că înţeleg foarte bine substratul atât uman cât şi creştin al chestiunii ridicate de întrebarea ta, tot mai sonoră şi mai frecventă în ultima vreme. Nu sunt deci surprins de faptul că şi încercările de a i se da răspuns devin tot mai dese. Uitându-mă însă la materialele publicate, la discuţiile din blogosferă, la cărţile publicate – includ aici şi cartea lui Daniel Mitrofan Pitici şi Uriaşi – la superficialitatea şi natura tendenţioasă a multora dintre aceste tentative de a înţelege acest fenomen complex, trebuie să mărturisesc că primul pasaj din Biblie la care mă gândesc nu este cel despre „sângele nevinovatului Abel”- text invocat în mod legitim, de altfel – ci mai degrabă textul care prezintă blestemul lui Ham (Gen 9:21-27). După beţia tatălui lor şi dezvelirea ruşinoasă, fiul său Ham a intrat în cort şi „a văzut goliciunea tatălui său”; ceilalţi doi fii, Sem şi Iafet, înştiinţaţi de fratele lor, intră şi ei în cort, dar „fiindcă aveau feţele întoarse înapoi, nu au văzut goliciunea tatălui lor”.

Evanghelicii români au o problema serioasă acum. Din listele informale pe care le-am auzit până acum cred că nu a rămas nici un nume de seamă dintre personalităţile cultului Baptist, şi nu numai, care să nu fi fost direct sau indirect, într-o măsură mai mare sau mai mică, implicat în acest fenomen. Şi, ca şi când acest lucru în sine nu ar fi suficient de umilitor pentru noi, ne întâlnim cu o serie de iniţiative ale unui grup zelos de evanghelici, care nu numai că nu au interes să acopere goliciunea, dar se şi întrec unul pe altul în a o prezenta cât mai mult, cât mai de aproape, cât mai scandalos, şi cu cât mai multe detalii. Şi uite aşa, fără atenţia şi seriozitatea impuse de complexitatea acestui fenomen, lăsându-se ghidaţi nu de principiul prezumţiei de nevinovăţie până la proba contrarie, ci mai degrabă de opusul acestuia, preferă să defileze la scenă deschisă cu ruşinea noastră. Desigur, trebuie să nuanţez mai atent aceste lucruri pentru ca să nu dau impresia că „acoperirea goliciunii” ar însemna şi refuzul de a vedea realitatea cu care ne confruntăm. Dar asupra acestui lucru va trebui să revin cu o altă ocazie.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

4 thoughts on “Interviu cu Radu Gheorghita III – Confruntarile cu Securitatea”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s