Interviu cu Radu Gheorghita II – Copilaria

radu-liz.jpg

DMAi crescut într-o familie creştină, ca fiu al unui om foarte cunoscut în lumea baptistă românească. Nicolae Gheorghiţă (Nic, aşa cum îl alintă prietenii), un om pentru care am o preţuire specială, a fost în egală măsură respectat şi contestat, dar cu siguranţă n-a putut fi niciodată ignorat. Cum a fost să-ţi petreci anii cei mai formativi din viaţă alături de o personalitate atât de puternică? Şi, mai ales, care este cel mai important lucru pe care l-ai învăţat de la tatăl tău?

RG – Nu cred că sunt multe meniri pe pământ mai importante decât nobila misiune de a fi părinte – tată – şi deseori reflectez la copilăria şi relaţia mea cu Nic, mai ales acum când la rândul meu pot analiza situaţia şi din perspectiva unui tată. Mi-ar fi greu să surprind în câteva rânduri experienţa bogată de care am avut parte crescând cu Nic ca tată, dar aleg dintre ele trei ipostaze pe care le preţuiesc enorm de mult.

1. Excelenţa în profesia de medic. Deseori tata îmi spunea despre privilegiul de a fi studiat medicina în perioada de apogeu a şcolii clujene de medicină. Dascălii pe care i-a avut, Profesorul Haţeganu şi cei din generaţia acestuia, au reuşit să transmită studenţilor, pe lângă cunoştinţele de specialitate, şi o nemaipomenită pasiune şi respect pentru profesia de medic, ambele atât de evidente în activitatea de medic endocrinolog şi internist a tatălui meu. Cu siguranţă aceasta a contribuit în mod semnificativ la devenirea lui ca medic, ajutându-l să ajungă recunoscut drept unul dintre cei mai renumiţi endocrinologi din ţară. Era un diagnostician neîntrecut, dovadă fiind numărul impresionant de pacienţi care veneau la el pentru o a doua expertiză. Acesta a fost şi elementul care s-a evidenţiat la prima lui vizită în Statele Unite. La un schimb de experienţă cu un grup de medici, când i-au prezentat un caz dificil pe care nu reuşiseră să-l soluţioneze, tata a cerut un anumit set de analize pe baza cărora a pus diagnosticul corect. În aceeaşi zi, mi se pare, conducerea spitalului i-a şi pregătit un contract de muncă, pe care însă a preferat să nu-l onoreze, din pricina felului în care îşi înţelegea menirea şi misiunea pentru România.

2. Echilibrul sănătos între datoria faţă de Cezar şi datoria faţă de Dumnezeu. Deşi aceste cuvinte sună mai degrabă a clişeu religios, tata a fost un creştin care nu-şi împărţea săptămâna între devotamentul faţă de Dumnezeu, rezervat pentru ziua de duminică închinată Domnului, şi celelalte zile ale săptămânii, alocate profesiei seculare. Integrarea celor două pasiuni devenise deja o a doua natură pentru el, vizibilă în mod special în felul în care îşi înţelegea şi îşi folosea cabinetul medical drept loc al misiunii lui. Pacientul, credea Nic, are nevoi mai profunde decât simpla restaurare a sănătăţii fizice, şi astfel, în felul lui inimitabil, bineînţeles cu atenţia cerută de contextul în care lucra, administra o doză echilibrată de remediu şi pentru trup şi pentru suflet. Nu am simţit niciodată la el existenţa vreunei dihotomii între cariera medicală şi cea spirituală: cabinetul său medical devenise amvonul său.

3. Poate latura cea mai importantă însă a fost libertatea pe care ne-a dat-o nouă, celor trei copii ai lui, în trei domenii esenţiale ale vieţii: libertatea de a ne alege cariera, libertatea de a ne alege partenerul de viaţă şi libertatea de a ne alege credinţa. Îmi dau seama ce risc enorm şi-au asumat ca părinţi – o responsabilitate enormă, mai ales acum când o pot evalua şi eu ca părinte. Cu toate acestea, Nic a ştiut cum să ne influenţeze în luarea deciziilor corecte în aceste trei sfere. Mă folosesc de un singur exemplu din multele pe care le-aş putea da. Cam pe la vârsta de zece ani, după ce s-a născut sora mea Ema, am ajuns să dorm în aceeaşi camera cu tata. Unul din primele lucruri pe care le-a făcut a fost să mă roage să-i citesc în fiecare seară două capitole din Scriptură. Cărţile pe care le parcurgeam le alegea el, eu doar citeam cu voce tare. Pentru că avea un program foarte riguros, care includea deşteptarea la ora cinci dimineaţa, pentru tata se dădea stingerea în jurul orei nouă seara. Problema mea era următoarea: deseori ca să pot citi capitolele trebuia să mă desprind de programul de televizor. Iar cine reţine anii ’70 îşi aduce aminte că luni erau ecranizările romanelor foileton, miercuri era Telecinemateca, vineri era un alt film, iar sâmbăta erau serialele de aventuri, şi uite aşa, eu trebuia aproape în fiecare seară să întrerup vizionarea filmului şi să merg să citesc. Evident, la început nu mi-a plăcut deloc, dar cu timpul lectura zilnică a devenit o obişnuinţă, mai apoi o plăcere şi a sfârşit prin a ajunge o pasiune. Sunt aproape sigur că acesta a fost obiectivul ţintit de tata. Şi nu cred că greşesc dacă atribui în mare parte dragostea pe care o am astăzi faţă de Scripturi acelui contact de început cu ele în lectura lor zilnică.

Chiar dacă în întrebarea ta nu te referi explicit şi la mama mea, Cornelia, aş face o mare nedreptate să nu spun câteva cuvinte şi despre ea. Pe lângă faptul că a fost într-adevăr soţia potrivită pentru tata, unul din lucrurile cele mai remarcabile la mama a fost o slujire a altora dusă până la pasiune. Nu ştiu să fi cunoscut o persoană cu un dar al slujirii mai evident. Şi dacă ar fi lăudat-o cineva pentru acest lucru, i-ar fi răspuns simplu, aproape ca o apostrofare, că nu face nimic extraordinar, ci doar îşi îndeplineşte menirea pentru care trăieşte. Gândidu-mă la mama, mă întreb deseori de ce oare sunt atât de rari creştinii care îşi dovedesc credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu în iubirea şi slujirea aproapelui? Exemplul unei vieţi trăite pentru alţii este moştenirea pe care am primit-o de la mama, şi nu pot decât să remarc cu tristeţe cât de sărăcit este trupul lui Cristos când atât de mulţi dintre noi evităm sau refuzăm să utilizăm darul slujirii altora, un dar pe care cred că Dumnezeu l-a dat fiecăruia dintre noi. Dacă l-am utiliza cu toţii la parametrii la care a făcut-o mama, Biserica şi lumea în care trăim ar arăta cu totul altfel; poate că atunci chiar am ajunge să fim surprinşi de cât de mult s-ar asemăna pământul cu cerul.

Advertisements

8 thoughts on “Interviu cu Radu Gheorghita II – Copilaria

  1. L-am auzit si eu live pe fr. Nic Gheorghita, cand inca nu eram decat liceean, nu ma gandeam sa devin medic, si martuira dansului m-a motivat si m-a marcat. Imi amintesc ca spunea ca el nu este genul de vioara I in biserica, ci ca ar fi fost gata sa dea inapoi ca sa lase pe altii in fata (si de viori I nu duce lipsa nici o biserica, cu toate ca uneori ar fi mare nevoie si de o “lipsa” acuta de viori I 😀 ).
    Mi-a placut felulul lui de a fi si l-am adoptat.

    Multumim pt acest interviu si asteptam si urmtoarele, ca interlocutori de valoare exista!

    _____________

    Mulţumesc, Ciprian, pentru aprecieri. Şi eu îl preţuiesc foarte mult pe Nick.

    Eu îi reproşez faptul că a recunoscut mult prea târziu semnarea acelui angajament nenorocit, dar cred că a compensat cu vârf şi îndesat asta cu ceea ce a făcut ulterior.

    Dănuţ

    Like

  2. frate Danut, mie mi-este teama si rusine de cate “angajamente” am semnat cu cel rau si se vor arata vadit atunci! …si cred ca fiecare le avem!
    aveti dreptate, compenseaza cu ceea ce a facut ulterior! cel putin suntem doi care credem asa,nu? 😉

    Like

  3. Când vorbesc de “compensare”, nu mă gândesc la dimensiunea soteriologică a problemei, căci asta ar semăna cu ideea cu talgerul, pe care atârnă mai greu faptele bune. Asta ar fi “mântuire prin fapte” şi este o erezie, nu o doctrină creştină. Nici ortodocşii şi nici catolicii nu susţin asta. Cu atât mai puţin evanghelicii.

    Mă refeream la dimensiunea pur umana a problemei. Sau, din perspectivă biblica, asta ar însemna Ţmai bine sfârşitul unui lucru, decât începutul lui”.

    Cât despre “angajamentele” noastre ale fiecăruia, dacă n-ar fi harul lui Dumnezeu, am fi cu toţii copleşiţi de ruşine în ziua judecăţii. Avem însă promisiunea că El “va şterge orice lacrimă din ochii lor”. Când citesc asta, mă gândec că se referă mai ales la ereziile pe care le-am promovat într-o veselie şi în totală inconştienţă pe parcursul vieţii noastre 😦 (crede-mă că vorbesc din experienţă) dar cred că se poate referi şi la “angajamentele” de care vorbeam aici. Desigur, cu condiţia căinţei de rigoare.

    Like

  4. Faceam doar o paralela intre angajamentul recunoscut al fr Nic si pt care,probabil, multi il mai desconsidera astazi, si “angajamentele” fiecaruia dintre noi, pe care doar EL le stie si care vor fi date in vileag Atunci.

    Era o simpla similitudine, nu fortam o solutie de rezolvare soteriologica a problemei.
    Era, pur si simplu, o transpunere a problemei angajamentului (nu doar a fr. Nic, ci si a fr. Iosif Ton, etc) in termenii cu care suntem familiari: cei ai Harului si a implicatiilor acestuia “cui i se iarta mult, iubeste mult”.
    Ei-ei, numai de iubire nu dam dovada cand atacam…

    *acest comentariu este general, fara aluzii la dvs, fr Danut: noi conchiseseram ca il apreciem pe fr. Nic !

    Like

  5. Draga Ciprian,
    Cred că am înţeles bine ceea ce ai scris şi sunt de acord. Sper că nu te-ai simţit atacat, pentru că a fost departe de mine un asemenea gând. Am vrut doar să precizez ceea ce voiam eu să spun, pentru că mi s-a părut că din grabă m-am exprimat cam neglijent.
    În rest, ai formulat un principiu cu care sunt de acord şi care ar trebui să ni se aplice în mod egal, mie, ţie şi tuturor celorlalţi.
    Să ne dea Dumnezeu tuturor pace sufletească şi iubire sinceră, căci aceasta niciodată “nu se gândeşte la rău”. Eu unul cad mereu la acest test.

    Like

  6. Un om de caracter. Un profesor excelent. M-am bucurat si m-am simtit onorat sa il am profesor.

    ___

    Si eu ma simt onorat ca i-am fost coleg si ca-i sunt in continuare prieten. Ne respectam, in ciuda faptului ca el preda la o scoala Southern Baptist si eu, cum se stie, nu sunt nicidecum un simpatizant al acestei confesiuni (era sa zic secta, dar ma abtin, de data asta 🙂 doar de dragul lui).

    Danut

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s